Am avut trei ani când a dat faliment fabrica „Excelsior” Azur, lacuri și vopsele, unde tata a fost acţionar. (…) Şi-atunci s-au gândit ei, tata s-a gândit că ar fi bine să pornească un ziar sârbesc, pentru că sunt atâţia sârbi în Banat şi sigur vor avea abonaţi. Şi aşa a şi făcut. Au înfiinţat ziarul acesta (”Temisvarski Vesnik”, 1933). A găsit un tipograf, care era în Cetate, pe Eugeniu de Savoia, aici era o tipografie care a acceptat să-i tipărească. Era bisăptămânal ziarul, apărea de două ori pe săptămână. Avea ucenici veniţi de la ţară, mai isteţi puţin, care doreau să se facă tipografi. Şi erau doi curieri. Manuscrisele se scriau cu mâna, acasă la noi, întâi acolo pe Samuil Micu. Şi de acolo veneau până aici, în Cetate. Eu nici nu ştiu cum veneau copiii aceia, cu tramvaiul sau… Şi două corecturi se făceau. Întâi se culegea manuscrisul, se trăgea o probă unsă cu cerneală de tipar, pe care se făceau corecturile la margine, că pe şpalturi se făcea. Şi atunci se făceau corecturile la margine, cu semne pe care parcă şi-acum le văd cum arătau. Şi-atunci fugea curierul înapoi cu ele, corectau, făceau a doua probă, iar venea acasă, şi-abia atunci era bun de tipar. Şi mai mergea cineva acolo să vadă, mai trăgeau încă o pagină, de probă, să vadă dacă nu-s ceva greşeli grosolane. Deci, a treia corectură se făcea acolo. Deci asta era luni şi marţi până la prânz – îţi dai seama ce viteză trebuia să fie acolo! La prânz, marţi, se expedia ziarul. Şi pentru asta trebuiau adrese lipite pe fiecare ziar. Şi erau nu ştiu câţi abonaţi – o mie şi ceva – două mii de abonaţi în toată zona, până jos la Dunăre: Arad, Timiş, Caraş – erau comune cu foarte mulţi abonaţi. Iar spre sfârşitul anului începeau să culeagă material pentru Calendar.

(…) Cum arăta Fabricul copilăriei dvs.? Ah, Fabricul copilăriei mele era tare frumos. Mi-aduc aminte şi de malul Begheului, unde mă jucam şi mă băteam cu vărul meu, care-i numai cu un an mai mare ca mine…. Când ne-am mutat în Piaţa Traian, noi am locuit în partea aceasta unde-s articole de menaj şi ei locuiau în unghi drept, în casa lor, care a fost Casa Nenadovič – numai cu un etaj era, dar era foarte înalt acoperişul şi jos erau tot felul de magazine frumoase, şi-n colţ era chiar magazinul bunicului lor – „Nenadovič Alexandru şi fiul”. Ce fel de magazin era? Delicatese a avut, Alimentară şi Delicatese. O nebunie! Toate bunătăţile lumii erau acolo!

Xenia Manojlovic, născută în 1930 la Timişoara – fragment din interviul realizat de Simona Adam, la Timișoara în anul 2002, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

Eu îmi amintesc de un mic episod, care poate că interesează pe cineva care vrea să cunoască Timişoara, că un oarecare comerciant, care avea un mic magazin lângă Uzina electrică, pe Ştefan cel Mare, a vrut să se mute în Piaţa Traian, căci a fost un spaţiu liber. A  venit la bunicul meu, căci el era cel mai bătrân dintre toţi comercianţii din domeniul alimentar, căci erau cinci acolo, şi l-a întrebat: „Domnu’ Nenadovici, uitaţi ce am eu de gând… Sunteţi de acord să mă primiţi în Piaţa Traian?” Bunicul meu i-a spus: „Da domnule, mută-te!”. Sub aspect comercial nu era o concurenţă, că era o firmă mică. Atuncea el s-a dus la ceilalţi patroni din Piaţa Traian ca să-i întrebe: „Domnilor, uitaţi, eu am fost la domnul Nenadovici şi el este de acord ca eu să mă mut aici. Dumneavoastră sunteţi de acord?” „Dacă el vă primeşte în Piaţa Traian noi suntem de acord”. Vorbesc de cei din domeniul alimentar. Deci omul n-a venit pur şi simplu, să închirieze spaţiul că-i liber şi gata, cum ar fi în ziua de astăzi. Aceasta a fost atmosfera atunci şi era atuncea o atmosferă foarte lejeră, foarte distinsă. Oamenii se înţelegeau între ei şi în general nu era o clientelă care era doar a lui Grosz sau a lui Toth Sandor sau a lui Katz. Disputa era pe vremea aceea pur şi simplu comercială, prin ce puteai să oferi. De exemplu, venea cineva de la Bucureşti care venea la bunicul meu şi-i spunea: „Domnule, eu am adus mostră de rom originală, din Cuba. Gustaţi şi spune-ţi cât vreţi dumneavoastră să preluaţi de la noi”. Bunicul sau tata, care ştiau cât se vinde anual aici, căci romul din Cuba era ceva renumit şi stăteau de vorbă şi îi spuneau că vor atât şi atât trimestrial şi anual. Pentru asta firma oferea exclusivitate, adică în Timişoara nu mai încheia cu nimeni contract. Cei care auzeau, după câteva luni că la firma aceasta se găseşte rom de Cuba veneau să cumpere. Sigur că prin asta îl atrăgeai, dar mai cumpăra ceva dacă venea în magazin. Aşa făceau acei comercianţi. Acesta a fost un exemplu cu bunicul şi cu tatăl meu, dar aşa făceau şi ceilalţi comercianţi, cu alte articole, pe care le aveau în exclusivitate. (…)

Au fost însă nişte oameni foarte buni. Pentru că bunicul a fost comerciant, a vrut ca şi fiul său să fie la fel, comerciant şi asta a şi făcut. Tata a făcut toată ierarhia asta, începând de la ucenic, de la calfă, cum se numeau aceste meserii. Tata a fost companionul bunicului meu, căci aşa se numea şi firma „Alexander Nenadovici şi fiul”. Tata a preluat apoi de la bunicul meu această firmă, în continuare. Bunicul cât a trăit s-a dus tot timpul în prăvălie, mai mult onorific, căci era bătrân şi deja slăbit de puteri.

Vladimir Nenadovici, născut în 1923 la Timişoara – fragment din interviul realizat de Adrian Onică la Timișoara în anul 2003, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

Locuiam într-o zonă unde locuiau oameni săraci, cartier de evrei. Cartierul Fabric era un cartier al evreilor, neologi, ortodocşi şi spanioli, au fost foarte mulţi, mii de evrei au fost aici în Timişoara şi toate aceste religii se practicau liber fiecare unde vroia. Exista un restaurant pentru evrei Koşer situat în Fabric, era o biserică, un templu mare şi frumos, astăzi nici să-l vezi nu-ţi dă drumul pentru că se teme lumea că pică ceva de sus.

Vinerea evreii duceau cozonacul la un brutar să-l coacă pentru că seara cozonacul era tăiat şi se făceau rugăciunea, se spunea Brohe, rugăciunea când mulţumeşti lui Dumnezeu, vineri seara. Ei au dus toate acestea la brutăria ortodocşilor, era acolo şi un restaurant cu acces liber, fiecare putea să meargă acolo la o mâncare care evita alimentele care erau interzise. Frumos era când mergeai la Sinagoga aia. Erau femeile frumos îmbrăcate, bogătaşii şi-au etalat toate bijuteriile, dar noi toţi primeam totdeauna de Paşti haine noi şi pantofi noi. Totdeauna de sărbători erau făcute cadouri din acestea. Bărbaţii duceau la femei buchete de flori, asta era ziua când e postul mare, seara ai mâncat şi până  a doua zi seara când apar stelele nu mănânci, nu fumezi şi nu bei nimic. Ăsta e postul mare, ăsta se face pentru mântuirea sufletului, pentru ştergerea păcatelor sau cum se spune.

Existau şcoli evreieşti? Noi am avut până la grad de liceu, nu am avut facultate, în cartiere erau şcoli mai multe. Era în strada în care am locuit noi, acolo s-a învăţat Talmud-Tora, copiii de la 7 ani mergeau la şcoala aceea şi pe urmă au urmat liceul care era în Cetate de acum.

Cum se numea strada pe care locuiaţi atunci? Strada Negruzzi, alte străzi pe care locuiau evrei aveau nume de istorici, de savanţi. Noi am trăit împreună cu foarte mulţi creştini şi în casă aveam atâţia copii. Apăi cum vine acuma Paştele de pildă, folosim pască, mâncăm pasca aia, dar din pasca aia mâncau şi vecinii care erau creştini, care mâncau din plăcere. Ei ne aduceau ouă roşii de Paşti. Am convieţuit foarte frumos de Paşti. Eu sunt de părere că în România antisemitismul nu a atins cote înalte cum a atins în alte ţări vecine cu noi. Nu ne-am urât, nu ne-am făcut rele, legionarii au stricat puţin atmosfera. Numai dacă vă povestesc în ce mizerie am trăit, am fost atâţia copii şi numai într-o locuinţă cu o cameră şi cu o bucătărie şi erau foarte multe paturi şi era foarte mare sărăcie. De multe ori copilul nu se ducea la şcoală pentru că nu avea pantofi. Era cruntă sărăcia şi acolo numai evrei săraci au locuit. Nouă ni se pare acum o grozăvie să stai în bloc, atunci oamenii care s-au crezut bogaţi şi înstăriţi şi aveau de toate, ei, acela era un evreu de nivel mijlociu. Nu era el sărac lipit pământului dar nici avere nu avea. Acuma s-a dezvoltat societatea şi aşa ne-am dezvoltat şi noi. Noi ne tragem din Spania, ne spune Mangelus, suntem sefarzi, românii îmi spun mangeloaică.

Kornelia Mautner, născută Beniamin, în  1920 la Timişoara – Fragment din interviul realizat de Adrian Onică la Timişoara în 2001, publicat în Memoria salvată, Evreii din Banat ieri și azi, coordonat de Smaranda Vultur, Editura Polirom, Iași, 2002.

FABRIC – C’EST MOI

Ceea ce-l frapează pe străinul venit la Timişoara este prezenţa în oraş a mai multor locuri cu aspect de centru.

Inima Fabricului este Piaţa Traian, alimentată de străzile-vene care se răstoarnă brusc în artere atunci când eşti nevoit să te integrezi fluxului ce se îndepărtează de acest cord dreptunghiular.

Faţă de anii când treceam zilnic (de fapt, eram mânat) pe aici de câteva ori, multe s-au schimbat, deşi aerul unei continuităţi există. L-ar da pozele făcute din diferite unghiuri de pe clădiri, întotdeauna gata să-şi ia zborul. Realitatea-i că ar trebui fotografiat cel puţin din minut în minut. S-ar observa şi mişcarea trecătorilor, şi felul cum se mută lumina, asupra lor şi asupra zidurilor. S-ar vedea şi apăsarea subtilă, dar cu atât mai dramatică, a amurgului, când unui suflet tânăr îi cresc fără greş aripi cu bătaie scurtă sau, mai degrabă, ceea ce-i din cale-afară de trist, aripi cu bătaie iluzorie, ce se împleticesc printre murii scorţoşi, în rutina posacă, pragmatică a indivizilor cartierului, pe care tot îi vezi şi-i vezi şi-i revezi.

Uimitor mi se pare că piaţa continuă să se menţină şi astăzi, când trec prin ea, o dată la câţiva ani, când nu-i mai dau tributul meu de sânge, când nu mă mai extind orgolios din perete-n perete, din om în om, până la exclamaţia supremă „Piaţa Traian – c’est moi!”

Acolo unde a fost clubul muncitoresc s-a instalat un atelier de vulcanizare. Geamul prin care privesc îmi dă iluzia de vechime, de cumul al atâtor şi atâtor imagini, dar parcă poţi să ştii?! Aici în fiecare seară se spărgea câte ceva, simţurile însetate îşi purtau posesorul (posedatul!) ba într-o parte, ba într-alta, după semnele abia arătate, pe fondul înşelător de apatic, ale vehemenţei, ale vacarmului, ale încăierării. Aici am văzut prima dată doi autori de cărţi, Mihu Dragomir şi Nicolae Tăutu, i-am măsurat îndelung, am tot experimentat distanţele faţă de ei. Dan, colegul meu de bancă, astăzi un redutabil hispanist, i-a recitat la ureche, în pauza întâlnirii, scriitorului militar poemul kilometric pe care tocmai îl terminase în ora de P.A.P. (Pregătirea pentru apărarea patriei) sau de rusă. Bănuindu-l de tentativa afirmării cu orice preţ, am pufăit indignat la auzul versului „disperarea linge pietrele”, pe când vocea în schimbare a prietenului meu căpătase accente cu adevărat exasperate, încât m-am întors cu spatele ca să pot da drumul râsului nervos.

Tot aici aveam să asist pentru prima dată (elev în penultima clasă de liceu) la un caft ca-n filme, parte integrantă a serii de dans, între băieţii cartierului şi studenţi, tranşat categoric în favoarea celor dintâi. Faţa nobil însângerată a unui student, argumentele lui asupra nevinovăţiei şi nonviolenţei, dezvoltate într-o frumoasă curgere, mi-au stârnit invidie şi o strivitoare admiraţie, dar m-au şi învăţat o lecţie – să nu mă laud cu şcolile mele în faţa micilor şi marilor golani şi bătăuşi ce dominau zona şi cu care, din motive de securitate, a trebuit să mă fac haver (pretenar).

O cu totul altă stare am avut neputând să intervin pentru bucovineanul bătut fără motiv de chelneri în berăria de la subsol. El, salahorul dezrădăcinat, slăbănog, pierdut în pantalonii largi şi în uriaşele cizme de cauciuc, ne cântase, puţin mai înainte, cu limpede şi insuportabilă deznădejde „Că streinu-i ca pelinu / În pelin mai pui zahar / Da’ streinu-i tot amar”. Acum se ferea încetinit în faţa agresorilor şi-i ruga cu glas întretăiat să-i dea numai la cap, să-i ocrotească stomacul, pentru că are un ulcer urât. Şi aceia se înfuriau şi mai tare, îl plesneau cu poftă şi în cap, şi la stomac, să nu mai aibă pretenţii. Într-un târziu a apărut tacticos miliţianul, care a scos caietul de procese-verbale, hotărât să-1 încondeieze pe bucovinean pentru tulburarea ordinei publice.

Cofetăria a rămas tot acolo, cu aceleaşi prăjituri lâncede în vitrină, dar grădina de vară a dispărut. Aici veneam cu Genu în preajma vreunui examen şi, porniţi să îngrăşăm subit porcul, ne turnam conţinutul unei fiole de cofeină în suc, ca să putem citi toată noaptea.

O altă pivniţă celebră era pe Anton Pann. În locul ei vei da peste depozitul de geamuri. Ne arătam în ajunul Anului Nou, luam un rom mic pentru a ne monta. Lumpeni tineri şi bătrâni (mai ales cocişi, căruţaşi adică) aveau să petreacă în infernul nu prea adânc, prin învârtejirea fumului gros şi a sunetelor închipuind melodii de chef româneşti şi ungureşti, scâncite de un moş urduros şi cu buboaie năvalnice pe figură la o scripcă ieşită din uz. Urmau să se prezinte cei cu capra; în schimbul unei monede de trei lei, ţigăncuşa îşi dezvelea pentru o clipă sânii. Plecam spre săli de petrecere un pic mai scuturate, lăsându-i pe mâna unei fericiri neatinse de nici un dubiu.

N-a rămas, pe Mareşal Joffre, casa lui Kuliner Peter (cel care scria mizerabil, dar desena grozav, pentru că luase lecţii cu marele Podlipny) şi a lui Hild Robert (care în ziua de Şabat, în ciuda protestelor dirigintelui, stătea singur în picioare cât durau cursurilc). În locul acelei case e un spaţiu, un interval între două blocuri.

Viorel Marineasa, fragment din volumul O cedare în anii ’20, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998.