);
Actuala biserică ortodoxă sârbă din Fabric, cu hramul Sf. Gheorghe, a fost construită între anii 1745-1755.
BISERICA ORTODOXĂ SÂRBĂ
BISERICA ORTODOXĂ SÂRBĂ

Biserica ortodoxă sârbă, Piața Traian nr. 1

Actuala biserică ortodoxă sârbă din Fabric, cu hramul Sf. Gheorghe, a fost construită între anii 1745-1755. Lucrările au început cel mai probabil în anul 1745, perioadă din care datează documentul referitor la ctitorii edificiului. Cu timpul, credincioșii de etnie greacă au fost asimilați, iar românii s-au separat, faptic în anul 1863 și juridic în 1901, astfel că lăcașul a rămas în grija comunității ortodoxe sârbe din Fabric.

Cele mai timpurii date referitoare la existența unei biserici ortodoxe în cartierul Fabric sunt păstrate într-un registru parohial din anul 1727, act emis în timpul mitropolitului timișorean Mojsej Petrović. Despre această biserică se cunosc foarte puține informații. După incendiul care a distrus biserica ortodoxă din Cetate, în anul 1737, biserica din Fabric a devenit unicul lăcaș de cult al ortodocșilor din oraș, aici oficiind și episcopul ortodox de Timișoara.

Actuala biserică ortodoxă sârbă din Fabric, cu hramul Sf. Gheorghe, a fost construită între anii 1745-1755. Lucrările au început cel mai probabil în anul 1745, perioadă din care datează documentul referitor la ctitorii edificiului. La acea dată, vechea biserică din Fabric era în continuare folosită de enoriași și cler, cel puțin până în anul 1748, când a fost finalizată biserica ortodoxă din Cetate.

Cu timpul, credincioșii de etnie greacă au fost asimilați, iar românii s-au separat, faptic în anul 1863 și juridic în 1901, astfel că lăcașul a rămas în grija comunității ortodoxe sârbe din Fabric.

Biserica construită iniţial în stil baroc, are o serie de elemente clasiciste adăugate în secolul XIX, tot atunci fiind supraînălţat şi turnul. Planul are formă de cruce, edificiul fiind construit din cărămidă arsă și acoperit cu țiglă. Turnul, lipit de latura vestică a bisericii, a fost ridicat pe patru piloni masivi care formează un frumos pridvor în partea de jos, la intrarea în edificiu. În turn se păstrează patru clopote și un mecanism cu ceas. Toate cele trei porți de acces sunt placate cu tablă frumos ornamentată.

În lipsa unor informații de epocă nu putem prezenta înfățișarea inițială a bisericii, în condițiile în care lucrări de reabilitare și reamenajare cu siguranță au avut loc de-a lungul timpului. Singurul fapt cert este că la începutul sec. XX, turnul a fost reabilitat, din acea perioadă datând actuala înfățișare a turlei.

În biserică se păstrează valoroase icoane din sec. XVIII-XIX, pictate de artiști renumiți (Stefan Tenecki, Sava Petrović). Atât în interiorul bisericii, cât și în curte, există mai multe morminte, cel mai important fiind cel al înaltului funcționar timișorean Stojša Spasojević, cel care a ridicat în anul 1774 piramida din marmură cu cruce, amplasată în fața bisericii.

 Bibliografie:

  1. Stevan Bugarski, Srpsko pravoslavlje u Rumuniji, Temišvar-Beograd-Novi Sad, 1995, pp. 160-162.
  2. Mihai Opriş, Mihai Botescu, Arhitectura istorică din Timişoara, Tempus, 2014
Video

Biserica ortodoxă sârbă

Sârbii aveau o comunitate puternică la Timişoara, cu trei biserici, iar fiecare biserică avea cor bisericesc, cu câte 30-40 de oameni. Pe urmă erau trei şcoli primare: în Fabric, Cetate, Mehala. După ’32 s-a înfiinţat liceul sârbesc, în clădirea liceului Diaconovici Loga, prin convenţie între cele două state. Noi făceam cursuri înainte de masă, iar cei de la liceul sârbesc după masă.

A mai fost Asociaţia femeilor sârbe, care era o asociaţie puternică, de ajutor pentru săraci, pentru femei necăjite, pentru femei cu mulţi copii. În Palatul episcopal se organiza în fiecare lună câte un spectacol, de amatori, cu coruri, tamburaşi, cântece, se spuneau poezii.

Comunitatea avea câte o bibliotecă şi în Fabric, dar şi în Cetate. Din punct de vedere financiar comunitatea bisericească stătea bine, pentru că cea din Fabric avea trei clădiri mari, care erau proprietatea bisericii. Din chiriile acestea se putea întreţine biserica, se puteau plăti învăţătorii, crâznicul, preotul. La fel şi în Cetate, comunitatea bisericească avea două clădiri foarte mari, doar în Mehala era mai săracă biserica.

 

Existau cluburi sau locuri unde se întâlneau sârbii? Da, de exemplu, când corul din Cetate avea o repetiţie seara, atunci ei se duceau la restaurantul Spieluhr, unde acum este Muzeul Revoluţiei, pe strada Gheorghe Lazăr. Dacă erau bărbaţi în cor, atunci deja soţiile aşteptau acolo sau invers.

La sârbi există sărbătoarea aceasta, care este cea mai mare sărbătoare în familie, numită Patronul casei. Fiecare casă are un patron, iar al meu este Sfântul Nicolae. Noi locuiam în Piaţa Traian şi când trăiau bunicii şi părinţii mei se duceau la biserică, de Sf. Nicolae şi-atunci veneau sus la noi să ne felicite cunoscuţii. Totdeauna, pe vremea aceea, înainte de război, veneau câte 40-50 de oameni să ne felicite cu această ocazie. În ziua aceea vine şi preotul în locuinţă ca să-ţi sfinţească locuinţa. Cinci minute se spune o mică rugăciune. Asta vine din străbunici şi fiecare familie sârbească are un sfânt ce se consideră patronul casei care te ocroteşte.

Şi noi mergeam la cunoscuţii şi la prietenii noştri, aşa că se adunau într-un an vreo 15-17 întâlniri din astea, când ne duceam la alţii sau alţii veneau la noi.

Nu ştiu cum a ales familia acest patron, dar ştiu că fiecare are un sfânt şi asta este pentru sârbi mai important decât Crăciunul, decât Anul Nou, decât orice. În ziua aceea trebuie să te duci la biserică şi trebuie să-i cinsteşti acasă pe cei mai apropiaţi.

Vladimir Nenadovici, născut în 1923 la Timișoara – fragment din interviul realizat de Adrian Onică la Timișoara în anul 2003, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

Dvs. aţi fost  fata mai mică? Da, fratele meu e mai mare cu patru ani. El s-a născut în ’26 iar eu în ’30. Părinţii mei au locuit într-o micuţă casă familială pe Str. Samuel Micu, care este imediat de la colţul cu Matei Corvin, vizavi de Fabrica de Mănuşi. Acolo am copilărit şapte ani. Acum, din jumătate de casă parcă au făcut un magazin. Aşa mă uit întotdeauna, parcă cu jind, şi-mi amintesc cât mă mai jucam pe strada aceea… Era o stradă locuită majoritar de sârbi? Erau toate naţiile pământului. În colţ era un proprietar de băcănie, un neamţ, care avea două fiice, una era Mina. Şi cu Mina mă jucam eu, cu păpuşi, cu… Vorbeam nemţeşte cu ea. Pe Simion Bărnuţiu, după colţ, era Soruţa Baloş, care era româncă, fata unui învăţător. Şi cu ea mă jucam. Peste drum stătea fiica brutarului, care mi-a fost colegă în clasa întâi. Cu ea vorbeam ungureşte. Nici nu pot să vă spun câte limbi se vorbeau! Servitoarele noastre – aşa am învăţat eu limba maghiară – erau întotdeauna unguroaice. Mama le prefera, fiindcă zicea că şvăboiacele sunt prea aproape de casă şi pot să mai fure şi să mai ducă. Unguroaicele, toate erau venite din Secuime. Mama ştia bine ungureşte, că-n Novi Sad se vorbea ungureşte, iar tata ştia pentru că a făcut şcoala pe timpul Austro-Ungariei. Mama vorbea patru limbi iar tata vorbea cinci sau şase, mai bine zis, pentru că la sfârşitul carierei lui a fost traducător la Notariatul de stat pentru cinci limbi: sârbă, franceză, maghiară, germană, cehă.

Pe de altă parte, părinţii mei au ţinut neapărat să învăţăm limbi. Şi-au dat seama ce mult contează să vorbeşti limbi străine, indiferent ce limbă. Şi spunea mama: „Astăzi vorbim în germană în casă!” Şi toată ziua trebuia să vorbim numai nemţeşte: să cerem, să răspundem nemţeşte. „Astăzi vorbim ungureşte!”… Bine, sârbeşte se vorbea întruna. Şi vorbeam şi româneşte, câteodată, ca să înveţe mama româneşte. Nici tata nu ştia perfect, dar ştia incomparabil mai bine. În copilărie, în zona în care locuia el, Str. Iuliu Grozescu – vizavi de biserica românească din Fabric, acolo erau tot aşa, toate naţiile, inclusiv evrei. Şi se jucau cu copiii acolo, şi când era frig, iarna, intrau în sinagoga evreiască, că era în zonă o sinagogă evreiască. Şi la ei trebuiau să fie cel puţin şapte persoane ca să poată începe slujba de seară. Şi rabinul acela ii număra pe toţi, inclusiv pe tata, care nu era evreu, spunând: „Sunt şapte, putem să începem!” (râde) Ştiu că-mi povestea tata, cu haz, despre asta. Deci, toate neamurile erau la Timişoara. Asta a fost tipic, caracteristic.

Cum se înţelegeau părinţii dvs. cu vecinii de altă etnie? Foarte bine! Era vreo diferenţă? Absolut nici o diferenţă. Aşa am fost obişnuită: cu cine ne-ntâlneam pe stradă, obligatoriu salutam şi vorbeam limba naţionalităţii persoanei respective. Dacă erau nemţi – „Gutten Tag…” – vorbeam nemţeşte. „Dacă era unguroaică la fel, dacă era româncă: „Ce mai faceţi…”. Asta era de la sine înţeles. Deci, se vorbea în limba naţionalităţii persoanei cu care te-ntâlneai. Oficial, era cu totul altceva. Când mergeam undeva, atunci se vorbea româneşte, asta se ştia. Asta a fost.

Xenia Manojlovic, născută în 1930 la Timişoara – fragment din interviul realizat de Simona Adam, la Timișoara în anul 2002, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

E vorba de a apăra acest oraş care este al tuturor celor care trăim aici, indiferent că suntem români, că suntem romi, că suntem unguri, sârbi, evrei sau ce vom fi, dar oraşul acesta, pentru că vorbim de spiritul Timişoarei, poate fi regăsit, dincolo de ce a venit nou, bun sau rău, după Revoluție, el poate fi regăsit şi în autenticitatea unei moşteniri imperiale sau din perioada interbelică, şi prin stilurile arhitectonice respective, de un deosebit rafinament. Prin acel Jugendstil, prin acel baroc, prin acele ornamente care se mai găsesc şi în cartierul Fabric, prin acele clădiri anonime, pe malul Begăi, sau pe străzi, ca strada Tigrului sau pe străduţe care se bifurcă din Piaţa Traian, da, se mai găsesc… Unde este Sinagoga, una dintre sinagogile cartierului Fabric, nu cea mare de lângă Enel, ci una micuţă, care-a fost închiriată, mi se pare, şi şi-a cam modificat aspectul exterior?… Dar eu trec de multe ori, aşa, dintr-o nostalgie, pe-acolo, unde exista şi o şcoală idiş în copilăria mea şi unde pe o poartă a rămas o placă pe care încă mai scrie Școala Talmud, mai există această inscripţie… E pe o stradă, cred că pe Ion Creangă sau pe Ispirescu. Am fost o dată, acolo, mai de mult, și cu Vighi, și cu Marineasa. E o zonă unde au mai rămas mici insule de cartier Fabric autentic unde, cum spun, aceste case mai păstrează ornamentaţia din perioada interbelică şi de dinainte de Unire. Şi care au farmecul lor, vezi acei îngeraşi, vezi acele…

– Basoreliefuri?Da, acele basoreliefuri, frontoane, porţile acelea de lemn masiv, clanţele de bronz sau de metal auster, de fier forjat, (sculptat), există, încă, se mai păstrează, dar tot mai puțin, acel ceva care are o poezie anume, o patină a timpului, a istoriei… Acolo ar mai fi de găsit spiritul Timişoarei, cu o poezie specială a vechilor străzi şi care nu trebuie lăsată să se piardă, doar în virtutea unei așa-zise noi planificări, sistematizări a Timișoarei secolului XXI …Nu-i admisibil ca Timişoara, pe care o t ot invocăm, ca un spaţiu aparte și cu un spirit al ei, aparte, să dispară lent și ireversibil.”

Eugen Bunaru (născut la Timişoara 1945). Fragment din interviul realizat de Aurora Dumitrescu în 2004, Timişoara, Arhiva Grupului de istorie orală şi antropologie culturală coordonat de Smaranda Vultur.

Sârbii aveau o comunitate puternică la Timişoara, cu trei biserici, iar fiecare biserică avea cor bisericesc, cu câte 30-40 de oameni. Pe urmă erau trei şcoli primare: în Fabric, Cetate, Mehala. După ’32 s-a înfiinţat liceul sârbesc, în clădirea liceului Diaconovici Loga, prin convenţie între cele două state. Noi făceam cursuri înainte de masă, iar cei de la liceul sârbesc după masă.  

A mai fost Asociaţia femeilor sârbe, care era o asociaţie puternică, de ajutor pentru săraci, pentru femei necăjite, pentru femei cu mulţi copii. În Palatul episcopal se organiza în fiecare lună câte un spectacol, de amatori, cu coruri, tamburaşi, cântece, se spuneau poezii. 

Comunitatea avea câte o bibliotecă şi în Fabric, dar şi în Cetate. Din punct de vedere financiar comunitatea bisericească stătea bine, pentru că cea din Fabric avea trei clădiri mari, care erau proprietatea bisericii. Din chiriile acestea se putea întreţine biserica, se puteau plăti învăţătorii, crâznicul, preotul. La fel şi în Cetate, comunitatea bisericească avea două clădiri foarte mari, doar în Mehala era mai săracă biserica.

Existau cluburi sau locuri unde se întâlneau sârbii? Da, de exemplu, când corul din Cetate avea o repetiţie seara, atunci ei se duceau la restaurantul Spieluhr, unde acum este Muzeul Revoluţiei, pe strada Gheorghe Lazăr. Dacă erau bărbaţi în cor, atunci deja soţiile aşteptau acolo sau invers.

La sârbi există sărbătoarea aceasta, care este cea mai mare sărbătoare în familie, numită Patronul casei. Fiecare casă are un patron, iar al meu este Sfântul Nicolae. Noi locuiam în Piaţa Traian şi când trăiau bunicii şi părinţii mei se duceau la biserică, de Sf. Nicolae şi-atunci veneau sus la noi să ne felicite cunoscuţii. Totdeauna, pe vremea aceea, înainte de război, veneau câte 40-50 de oameni să ne felicite cu această ocazie. În ziua aceea vine şi preotul în locuinţă ca să-ţi sfinţească locuinţa. Cinci minute se spune o mică rugăciune. Asta vine din străbunici şi fiecare familie sârbească are un sfânt ce se consideră patronul casei care te ocroteşte. 

Şi noi mergeam la cunoscuţii şi la prietenii noştri, aşa că se adunau într-un an vreo 15-17 întâlniri din astea, când ne duceam la alţii sau alţii veneau la noi.

Nu ştiu cum a ales familia acest patron, dar ştiu că fiecare are un sfânt şi asta este pentru sârbi mai important decât Crăciunul, decât Anul Nou, decât orice. În ziua aceea trebuie să te duci la biserică şi trebuie să-i cinsteşti acasă pe cei mai apropiaţi.

Vladimir Nenadovici, născut în 1923 la Timișoara – fragment din interviul realizat de Adrian Onică, la Timișoara în anul 2003, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

360
Panorama
Română