Fabrica de Bere, Str. Ştefan cel Mare nr. 28
Fabrica de Bere este una dintre cele mai importante fabrici ale cartierului Fabric.
Fabrica de Bere este una dintre cele mai importante fabrici ale cartierului Fabric. O primă fabrică de bere a fost atestată în Timișoara încă din anul 1718. La vremea respectivă firma fraților Köppisch se afla însă în Palanca Mare și nu în cartierul Fabric. Fabrica de bere, înființată în anul 1868 sub numele de „Fabrica pe Acțiuni”, nu a făcut față problemelor economice cauzate de căderea bursei de la Viena, astfel că societatea a fost lichidată.
Încercarea lui Alexander Bayer de a revigora această unitate industrială a avut un destin similar. În acest context, Prima Casă de Economii din Timișoara a cumpărat la licitație stabilimentul. În cele din urmă în anul 1883 fabrica a fost cumpărată de firma de comerț angro “Deutsch Ignác és Fia”, care se bucura de o bună reputație. Aceștia au trecut la reorganizarea acestei unități industriale sub denumirea de “Fabrikshof Bierbrauerei Aktiengesellschaft” și au încredințat conducerea acesteia unor specialiști capabili, care au contribuit la dezvoltarea fabricii. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea un incendiu a afectat clădirea principală și instalațiile industriale.
Cu prilejul reconstrucției, care a început imediat, întreprinderea a fost dotată cu cele mai noi tehnologii, fiind amenajate instalațiile de răcire artificială, propria instalație de produs malț și pivnițe imense de depozitare, cunoscute în mod popular cu denumirea de „catacombe”. Pe lângă Fabrica de bere a fost amenajată o gradină de vară, o sală de dans și o berărie pentru petreceri. O nouă societate pe acțiuni, din cadrul concernului Szana, a preluat controlul Fabricii de bere timișoreană S.A. (“Temesvarer Bierbrauerei AG”) în anul 1911.
La vremea respectivă, aceasta avea 120-160 de angajați și producea cu ajutorul mașinii cu aburi de 250 de cai putere o cantitate de aproximativ 60.000 de hectolitri. Printre sortimentele produse la începutul secolului al XX-lea se numărau: „Casino”, blondă, preparată după metoda Pilsen; „Corvin”, cu conținut ridicat de zahăr; „Record Special”, bere blondă, intensă sau „Englisch Porten”, bere neagră, intensă.
Bibliografie:
- Josef Geml, Vechea Timișoară în ultima jumătate de secol 1870-1920, Editura Cosmopolitan Art, Timișoara, 2016.
- Getta Neumann, Pe urmele Timișoarei evreiești. Mai mult decât un ghid, Editura Brumar, Timișoara, 2019.
Fabrica de Bere
Cum era Fabrica de bere? Am fost şi în subterane. E rece (râde) şi butoaiele ajung până sus, nici nu ştiu ce înălţime au, da au câte un cep de ăsta mic, câte un robineţel şi desigur au bere blondă, bazine colosale, adânci. Te poţi îneca în bere. În 1960 am vizitat-o eu. Am vizitat fabrica de bere de mai multe ori. M-am dus în subsoluri acolo, e o răcoare extraordinară, e frig acolo. Astăzi instalaţiile sunt deasupra, însă bazinele sunt acolo jos undeva. I-am rugat pe muncitorii de acolo să mă servească cu bere. M-au servit ei cu bere, a fost ca gheaţa, n-am putut-o bea. Se foloseşte hamei, cum e reţeta de fabricaţie, fac şi bere neagră, în orice caz întemeietorul, cred că fondatorul a fost un sas. Îmi scapă numele. Şi această fabrică îşi sărbătoreşte nu ştiu câţi ani de existenţă. Scrie pe sticle. Este o fabrică vestită, dintre cele mai vechi, Fabrizius a fost proprietarul. Fabrica de lichior Kimmel era dincolo. Asta a fost o fabrică particulară. Ei au produs lichior prin măcerare, erau butoaie instalate unul lângă altul în care fermentau fructe ş.a.m.d. Făceau din cafea, zahăr avea… Era o fabrică de lichior… eu cred că a dat faliment. Casa există şi astăzi, imobilul.
Oscar Schwartz, născut în 1910 la Viena – fragment din interviul realizat de Adrian Onică la Timişoara în anul 1999, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.
Meseriaşii se întâlneau la Fabrica de Bere, la Wittemberger, la Iles. Wittemberger era vizavi de Fabrica de Bere. Acolo se adunau oameni mai bătrâni şi cei mai tineri, câte 10-15, închiriau o masă şi jucau cărţi. Se distrau foarte bine! Erau mese de biliard, de şah. Seara era dans. Tatăl meu era un om de rând, casier la bancă şi apoi devenit funcţionar, dar asta mai târziu, că a învăţat şi a avut calităţi: scria scrisori foarte frumos. El ne ducea duminica la Luna-parc, la Pădurea Verde, unde este stadionul C.F.R. Era superb! Erau tot felul de distracţii! Era, de exemplu, un lac cu raţe şi oamenii aruncau pe ele cu cercuri. Şi o dată la două trei săptămâni, întâmplător, nimerea un cerc pe o raţă şi se dădea un premiu. Se puteau trage şuturi de la 11 metri. Veneau diferiţi comici şi făceau spectacole. Se bea delicioasa bere de Azuga, care atunci era o bere nouă, la modă. Era şi bere timişoreană: Dreher, Timişoara sau bere ungurească, Köbánya. Erau covrigii aceia uriaşi pentru copii. Şi mergeau oamenii la distracţie pe bani puţini. Toate acestea erau ieftine, îşi putea permite orice om de rând.
Horwáth Lajos, născut în 1921, la Becicherecu Mic – fragment din interviul realizat de Antonia Komlosi la Timişoara în 2001, publicat în Smaranda Vultur, Vlad Colar, Thomas Remus Mochnacs, Gabriela Panu, Memorie și diversitate culturală la Timișoara: meserii și meseriași, Editura Brumar, Timișoara, 2013
După 11 ani am divorţat, iar de 30 de ani sunt căsătorită cu Faber Waldemar care este un om cum rar întâlneşti. Tata avea prieteni şi evrei, şi nemţi, şi sârbi, dar mai ales evrei veneau la noi. Mama lucra la firma Kohn Adolf, care era evreu, în Fabric, vizavi de fabrica de bere. Era firmă mare de lacuri şi vopsele. Mama era acolo casieră, apoi a lucrat la firma Noris, de electricitate, care era tot a unui evreu şi se afla în strada Vertes. Prăvălii de textile aveau şi evreii Denias şi Pollak, cum mergi spre gară, pe colţ. Dintre nemţi, Zikkeli avea prăvălie de mezeluri, pe strada Treboniu Laurian.
Terezia Faber, născută la Timişoara în 1930 – fragment din interviul realizat de Roxana Pătraşcu Onica la Timişoara în 2001, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.
O plimbare cu peripeții
Îmi amintesc cu drag și haz de prima dată când am venit singură în Timișoara. Era o zi frumoasă de septembrie, însorită. Orașul era plin de viață și fremăta de zgomotul mașinilor.
Am ajuns cu trenul în Gara de Nord, de unde mi-am făcut drum spre locul care mă aștepta, și anume Complexul Studențesc. Eram o proaspătă studentă care abia aștepta să îți petreacă cei mai frumoși ani, cei ai studenției, într-un oraș complet nou, departe de familie și de prieteni. Însă știam că urmează să am parte de nenumărate aventuri în acest oraș și că voi lega noi prieteni care vor ține o viață.
Ceea ce nu știam eu în acea zi este vă voi avea parte de o primă întâmplare care îmi va rămâne în amintire pentru totdeauna, și încă ce amintire.
După ce am ieșit din Gara de Nord pașii m-au purtat prin Piața Maria, pe lângă teatrul Merlin, până la biblioteca Universității Politehnica Timișoara și de acolo la în Complexul Studențesc unde era punctul în care trebuia să ajung.
Credeam la acel moment că cea mai mare aventură pe care o puteam avea în acea zi este să găsesc căminul în care eram cazată, o doamne ce m-am putut înșela în această privință.
După ce mi-am luat cheia camerei și mi-am cunoscut una dintre viitoarele colege, a venit timpul să o iau din loc spre gară pentru a ajunge acasă, și de aici începe adevărata aventură…
Fiind pentru prima dată singură în acest oraș nu cunoșteam străzile sau mijloacele de transport care mă puteau duce la gară, așa că am luat-o din nou la pas. Dar nu pe unde am venit ci în sens invers.
Am mers câteva minute bune, am făcut stânga apoi dreapta și am mers tot înainte. Am început să observ că nu mai recunosc clădirile pe lângă care trec. După ce am mai mers un timp, în speranța că voi da de vreun loc cunoscut m-am trezit lângă Fabrica de Bere Timișoreana, (ce am zărit pentru prima dată a fost halba imensă care se află în fața ei) în acel moment mi-am dat seama că ceva nu este bine și nu mă aflu ce drumul cel bun. Mă simțeam ca Dorothy, după ce fusese luată de tornadă și dusă în tărâmul Oz.
Știam că trebuie să ajung la gară pentru a nu pierde trenul spre casă. Primul lucru la care m-am gândit a fost să folosesc GPS-ul de pe telefon dar mai aveam foarte puțină baterie pe care trebuia să o salvez. De întrebat oamenii de pe stradă nici nu mă gândeam deoarece era foarte timidă.
Dar am observat că pe lângă Fabrica de Bere treceau niște șine de tramvai, și în acel moment mi-am adus aminte că la Gara de Nord se poate ajunge cu tramvaiul. Și atunci ce mi-a trecut prin minte, să urmăresc șinele de tramvai până ajung la gară. Așa cum Dorothy a mers pe cărarea galbenă până la vrăjitorul din OZ
.
Am mers pe urmele proprie „cărări galbene”, mai bine de o oră, până am ajuns la destinația mea. Bucuria pe care o simțeam pentru că am reușit să ajung pe cont propriu, dintr-o zonă pe care nu o cunoșteam la gară era nemăsurată. Acum privind înapoi îmi dau seama că nu a fost una dintre cele mai bune decizii, cea de a merge după șinele de tramvai, dar dacă nu aș fi luat-o la acel moment acum nu mai avem această amintire dragă și haioasă în același din.
De câte ori trec acum pe lângă Fabrica de Bere îmi aduc aminte de acel moment și râd gândindu-mă la cât timp a trecut de atunci, cât m-am schimbat, evoluat și câte am învățat atât despre mine cât și despre acest oraș. Astfel Fabrica de Bere va rămâne pentru mine un reper important atât din punct de vedere istoric cât și sentimental.
Ioana D. German, Studentă UPT, 2023
