Clădirea actuală a Palatului Episcopal a fost edificată de autoritățile austriece în anul 1723, fiind destinată încă de la început scopului de a funcţiona ca palat episcopal, chiar dacă pentru o bună perioadă de timp a adăpostit și alte instituții.
Clădirea actuală a Palatului Episcopal a fost edificată de autoritățile austriece în anul 1723. Deși se pare că a fost destinată încă de la început scopului de a funcţiona ca palat episcopal, edificiul a adăpostit pentru o bună perioadă de timp și alte instituții. În 1780 o parte a clădirii a fost dăruită Episcopiei, iar cealaltă parte Capitlului Catedralei, străvechi oficiu episcopal format din clerici de rang înalt, care îl asistă pe episcop în conducerea episcopiei. În anul 1889, în timpul episcopului Alexander Dessewffy de Csernek et Tarkeő, a avut loc o reparaţie capitală, care a costat 420.000 de florini. Cu această ocazie clădirea a primit înfăţişarea actuală. În 1891, la 16 septembrie, aflat în vizită la Timişoara, împăratul Franz Josef I a fost găzduit în această clădire.
Până în vara anului 1950 la etaj se afla o capelă episcopală cu un altar de lemn, pe care episcopul losif Lonovics de Krivina a primit-o în dar de la cancelarul austriac Klemens von Metternich. În 1950 clădirea a fost confiscată, capela, celelalte încăperi, biblioteca şi arhiva fiind grav afectate sau chiar distruse. Palatul episcopal, a fost redat în 1951, prin hotărâre judecătorească Episcopiei, aceasta fiind însă desființată și redusă la rangul unui protopopiat de către comuniști. În perioada respectivă clădirea a găzduit apartamente repartizate diverselor persoane fidele regimului comunist la etaj, iar la parter au funcționat diverse magazine.
În perioada anilor 1994-1996 clădirea a fost supusă unui amplu proces de restaurare şi renovare, încercându-se readucerea ei, în condiţii cât mai fidele, la stadiul de dinainte de 1950. Odată cu încheierea acestei restaurări, saloanele, birourile administrative, apartamentele membrilor curiei, capela, biblioteca şi arhiva și-au regăsit locul în palatul episcopal. La parter într-o aripă a Palatului, a fost amenajată Colecţia de artă religioasă a Diecezei Romano-Catolice de Timişoara.
Bibliografie:
- Matei Barbu, Timișoara: biserici și temple, Editura ArtPress, Timișoara, 2012.
Palatul Episcopiei Romano-Catolice
„Mă întorc către casă ocolind pe partea Begheiului, pe alei, cu ochii opriți pe castelul roșu al lui Huniade, tivit cu crenele albe, căruia apusul îi aprinde ferestrele adâncite sub arcuri, și-i cercetează turnul colțurat al străjii, peste care rătăcesc amintiri feudale și se apleacă umbre regești: Carol Robert, Ion Corvin, Matiaș.
Timişoara, popas de desfătări şi hodină, teatru al dramelor de coroană, reşedinţă strălucită, adăpost năpăstuit de urgii sângeroase, schimbat în sălaş de murdărie orientală când Islamul îşi chemă, timp de mai bine de o sută de ani, de pe minarete, credincioşii ce înecaseră toate câmpurile Banatului, – Timişoara tuturor amintirilor o întâlneşti dacă ocoleşti încetişor străzile liniştite ce duc de la castelul roşu al lui Huniade prin faţa cazărmilor bănăţene, a caselor vechi de piatră, către ruine, către porţile dărâmate ale cetăţii. Casa unde a găzduit Eugen de Savoia, cel care a smuls din mâna Turcilor Timişoara, încă o poţi vedea. Dar eu nu vreau să ascult poveştile ruinelor astă seară. Bate luna plină pe aleele Begheiului şi terasele şi grădinile pun salbe de lumini pe-ntuneric.” (Cora Irineu, Scrisori bănățene, Editat și tipărit de Cultura Națională, București, 1924, p. 38-39)
Vrăjitoarea
de Cătălina Andreas, clasa a VIII-a
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Timișoara
Cu mult timp în urmă, în vremuri de mult uitate, trăia o vrăjitoare rea.
Ea domnea în Tărâmul Mistic și trăia într-un castel impunător de piatră, cu geamurile mari de cristal, pictate de cei mai iscusiți pictori din tărâm, uși din lemn masiv, cu flori și modele sculptate cu multă atenție și camere uriașe, decorate cu tablouri pictate în cele mai inedite culori. Numele ei era Rebecca, după bunica sa, care murise în lupta cu dragonii, fiind prima femeie-soldat.
Când era mică, din păcate Rebecca a fost abandonată de către mama sa, Victoria, deoarece nu avea suficienți bani pentru a avea grijă de amândouă. A avut noroc că, atunci când o furtună a venit asupra pădurii, au găsit-o un bărbat și o femeie, care au luat-o la ei acasă. Ea a crescut, mama ei a murit lăsând-o cu un tată alcoolic căruia îi era frică de puterile ei magice. Tatăl său a dat-o afară din casă la un moment dat, așa că ea a fugit din nou în pădure și s-a ascuns acolo pentru trei ani în care a trăit din resturile sătenilor. Prin sat se spunea că există un vrăjitor care poate îndeplini dorințele oricui, iar această vorbă a ajuns și la urechile Rebeccăi. Fata s-a dus în mijlocul pădurii, unde era o fântână și și-a spus numele de treisprezece ori. Deodată, apa a început să clocotească iar din fântână a ieșit un fum purpuriu, care s-a evaporat în aer, scoțând la iveală vrăjitorul. Ea și-a spus dorința de a deveni regina din Tărâmul Mistic, pentru a se răzbuna pe toți oamenii care, spunea ea, au respins-o. Vrăjitorul i-a explicat Rebeccăi că poate deveni regină doar dacă omoară Regele cu cuțitul acestuia. Zis și făcut, noaptea următoare fata era în fața castelului Regelui, pregătită să îi fure cuțitul. A urcat pe zid cu ajutorul unui echipament special facut de niște pitici și a intrat în castel. Prima cameră, sala de bal, avea perdele roșii de catifea și podea din piatră. Cât de mult își dorea să stea acolo… A trecut de ea și a început să coboare scările spre închisoare. Le-a vrăjit pe gărzi, care au intrat într-un somn adânc, astfel că a ajuns ușor la locul în care își ținea Regele cuțitul. L-a luat și, parcă mult prea ușor, a plutit spre camera unde dormea Regele, a ridicat cuțitul deasupra lui și l-a înjunghiat de trei ori. După acel moment, toți din tărâm au început să i se supună. Vazând câtă putere deține, Rebecca a început să abuzeze de aceasta. Omora oameni inocenți, îi prindea vorbind despre ea și, fără nicio explicație, îi tortura și îi decapita. Altora le scotea creierul și inima și le spulbera între palmele ei.
Într-o zi, când încerca să omoare un om, i s-a părut că acesta avea ceva special în priviri. I s-a facut milă de el și l-a lăsat să scape. L-a angajat ca servitor, iar in timp s-a îndrăgostit de el. S-au logodit, dar nu a ținut mult, deoarece Rebecca nu se putea schimba. Orice făcea, tot avea câte un gând rău și nu reușea să se schimbe nici măcar pentru logodnicul ei, așa că el a fugit de pe Tărâm și a părăsit-o. Distrusă, ea l-a chemat din nou pe vrăjitorul care a ajutat-o să devină regină, rugându-l să o ajute să fie fericită. Vrăjitorul știa că aceasta nu se putea schimba, așa că i-a sugerat să plece și ea din Tarâm și să își construiască o nouă viață. I-a deschis un portal și a trimis-o într-un loc pustiu, unde nu era niciun om. Desi tristă, Rebecca nu s-a lăsat și a început să construiască un oraș cu ajutorul puterilor sale magice. A construit o catedrală impresionantă cu picturi nemaipomenite si piețe minunate. Pe una a denumit-o dupa mama sa, Victoria, pe alta după sentimentul său nou, Libertatea, iar pe cea de-a treia după dorința ei de a sta împreună cu oamenii, adică dorința de Unire. A adus oameni noi care nu o cunoșteau, a avut o familie frumoasă și și-a refăcut viața.
Oamenii de atunci nu mai trăiesc, dar ne-au lăsat legenda aceasta ca să nu uităm că totul s-a făcut din sacrificu, iar astăzi Timișoara încă șade maiestuasă în Vestul României, cu cele trei piețe ale sale.
