Bastionul Theresia, cunoscut şi sub numele de „Bastionul Cetăţii”, constituie cea mai mare parte care s-a păstrat din fosta cetate bastionară a Timişoarei.
Bastionul Theresia, cunoscut şi sub numele de „Bastionul Cetăţii”, constituie cea mai mare parte care s-a păstrat din fosta cetate bastionară a Timişoarei. Spre deosebire de celelalte opt bastioane, acesta era închis din toate părţile, printre funcţiile sale numărându-se şi aceea de apărare a Porţii Transilvaniei. În anul 1734 acesta era complet terminat, fiind inclus în primul inel de fortificare şi primind numele de Bastionul Theresia, în cinstea reginei Maria Theresia.
În afara acestui fragment al Bastionului s-au păstrat încă trei fragmente mai mici în imediata apropiere a sensului giratoriu de la Clinicile Noi, în incinta Parcului Botanic şi lângă Piaţa 700.
Iniţial clădirea Bastionului Theresia a servit drept depozit de provizii atât pentru autorităţile provinciale, cât şi pentru cele militare. În secolul al XVIII-lea în încăperile boltite ale acestuia se găseau printre altele cuptoare, depozite de făină şi de sare. Ulterior a fost supraetajată şi cazematată. În a două jumătate a secolului al XVIII-lea a servit temporar drept reşedinţă a episcopului catolic de Cenad. De-a lungul timpului, această clădire a găzduit diverse oficii ale oraşului dar şi arhive ale statului, depozite, magazii, ateliere, internate şcolare, o tipografie sau o şcoală de scrimă.
În contextul demolării cetăţii la începutul secolului XX, această parte a fostei cetăţi urma să fie şi ea dărâmată, după ridicarea unei magazii de alimente înlocuitoare pentru armată pe actuala str. Gheorghe Lazăr. Însă datorită faptului că aici îşi aveau sediul diverse instituţii şi prezenţa Bastionului Theresia nu împiedica dezvoltarea oraşului sau circulaţia între Cetate şi Cartierul Fabric, acesta a fost păstrat.
Din 1971 până la începerea ultimei renovări, Bastionul Theresia a găzduit Secţia de Etnografie a Muzeului Banatului, care cuprindea cea mai bogată colecţie de artă populară bănăţeană din România. MECIPT-1, primul calculator electronic, creat în mediul universitar din România la Institutul Politehnic din Timişoara, şi-a găsit şi el locul în cadrul Muzeului Tehnic din clădirea Bastionului. O parte a Bibliotecii Judeţene Timiş şi Muzeul Viorii au funcţionat în aceeaşi locaţie. După ultima restaurare, finalizată în anul 2010, a devenit sediul temporar al Muzeului Banatului din Timişoara şi al altor instituţii culturale de importanţă zonală.
Bibliografie:
- Franz Binder, Alt-Temeswar, Verlag der Deutschen Buchhandlung, Timişoara, 1934.
- Dan N. Buruleanu, Florin Medeleţ, Timişoara. Povestea oraşelor sale, Editura Mirton, 2004.
- Mihai Opriş, Descoperiri recente, care au impus corectarea istoriei urbanistice a Timişoarei, Editura Brumar, 2007.
- *** – Temeschburg-Temeswar. Eine südosteuropäische Stadt im Zeitwandel, Herausgegeben von der Heimatortgemeinschaft Temeschburg-Temeswar, Karlsruhe, 1994.
Bastionul Maria Theresia
„Partea de până aici se chema odată cetatea, şi poartă astăzi numele de „oraşul interior“. El e o bucată din cele patru, despărţite prin păduricile parcului, care alcătuiesc Timişoara. Sus e oraşul Iosefin, dincoace e cartierul fabricilor, căruia românii i-au zis de la început, de când guvernul austriac a dăruit creaţiunii sale şi această binefacere industrială, care se preţuia foarte mult pe atunci: „Fabricul“; în sfârşit, de cealaltă parte se întinde „măieriştea“ de odinioară, care s-a prefăcut în oraş elisabetan.” (Nicolae Iorga, Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal și Banat, Ediție îngrijită de Lucian Cursaru, vol. II, București, Editura Minerva, 1977, p. 120)
… Deci, spun că se petrecea în mod firesc o modelare interioară, care ar defini, cumva, pentru fiecare în parte, un spirit al locului. Mă refer la aceste clădiri, cu specificul lor, ele influențând o anumită participare a fiecăruia la viaţa burgului, a cetăţii. Dar mă refer și la unele împrumuturi, de atitudine, de comportament, pe care românii de-aici şi le-au asumat, şi le-au asimilat de la populaţii de alte etnii : germani, maghiari, evrei, sârbi. De exemplu, a propos de spiritul Timişoarei, cred că zona aceasta, de patrimoniu istoric şi arhitectonic, a fostei cetăţi – încă se mai numește vechea Cetate – care vine dinspre Bastion, bineînţeles, cu Piaţa Unirii, pînă înspre Catedrală, prin centru istoric al Timişoarei, este, ca să zic aşa, un argument în sine, de impact imediat, pentru cineva venind din afară, un argument care vorbeşte, de la sine, despre spiritul locului. Care, acesta, poate fi pus în legătură cu un fel de a fi al oamenilor, din acest loc, de-atunci mai ales, dar şi a celor, de azi, cărora li s-a transmis, din generaţie în generaţie, ceva anume din spiritul locului …
Eugen Bunaru intervievat de Aurora Dumitrescu la Timişoara 2004
Szarka
de Vlad-Ioan Mitriș, clasa a VII-a
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Timișoara
În Timișoara, pe strada Alunelor, numărul 6, se afla o căsuța în care trăia Ion, un bătrân foarte inteligent și arătos, dar care avea și un mare defect: nu-i plăcea să facă nimic, doar să vorbească cu prietenii, să citească și să gătească. Lui Ion îi plăcea nespus de mult să hrănească păsările din parc. Dincolo de toate acestea, Ion era un bâtrăn mofturos, care se ținea mereu de mica sa rutină: să-și ude grădina, să lucreze în atelierul său, să mănânce, să se odihnească și, bineînțeles, să hrănească păsările.
Într-o zi călduroasă de vineri, Ion s-a dus în Parcul Botanic, dar spre uimirea lui, în parc nu era nicio pasăre. Chiar când Ion era gata să plece spre casă cu gândul mâhnit că nu a hrănit pe nimeni, din iarba înaltă a sărit un pui de coțofană cu penajul alb ca laptele și cu capul negru ca smoala. Mulțumit, Ion a scos firmiturile pregătite și s-a întors acasă, admirând frumusețile orașului.
Dimineața, când a deschis ușa casei, a zărit la picioarele sale puiul de coțofană din parc. Ion i-a spus politicos puiului de coțofană că nu mai are mâncare, apoi l-a salutat și s-a întors din nou în pat unde a adormit. Pe la prânz, Ion și-a luat uniforma de lucru și s-a pregătit să meargă la atelier pentru a monta noile becuri. Când a deschis ușa spre mirarea lui a văzut puiul de coțofană așezat pe un scaun de plastic vechi, atunci și-a dat seama că va fi nevoit să-l ia în grija lui. L-a ridicat în mână, iar puiul s-a sperit puțin. L-a numit Szarka. Ion i-a prezentat lui Szarka locuința și atelierul lui, arătându-i până și nicovala veche, transmisă din generație în generație, însă Szarka era de fel lui mai prostuț și a înțeles doar parțial ceea ce i-a spus Ion. La final, i-a arătat lui Szarka o poză cu el și cu nepotul său, Andrei și, apoi, a privit în gol copleșit de tristețe.
Noaptea, Ion l-a așezat pe Szarka într-o colivie, în care să stea și să doarmă, și lui Szarka nu i-a prea plăcut ideea de a fi captivă noaptea, dar s-a mulțumit cu gândul că are o casă, apoi, a închis încetul cu încetul ochii, gândindu-se la ce viață o să aibă de acum încolo. În toiul nopții, Szarka s-a trezit și l-a auzit foindu-se pe Ion. Nu a lăsat îngrijorarea să-i frământe sufletul, mai ales acum când avea o casă și un prieten adevărat. Ce nu știa Szarka era că Ion era foarte supărat din cauză că nepotul lui Andrei nu a vrut să ia nicovala și, de ceva vreme, nici nu mai venea să petreacă timp cu Ion, așa cum făcea în trecut.
Ion și Szarka au devenit buni prieteni. Szarka îi ciripea lui în fiecare dimineață câte un tril pentru a-l trezi.
Într-o seară, ceva părea că nu este în regulă cu prietenul său Ion, dar Szakra nu putea să iasă din colivia în care Ion îl așezase peste noapte. Nici dimineața n-a venit să-l deschidă pentru ritualul pe care-l aveau amândoi.
Ion zăcea în pat și de-abia i se mai auzea respiratul. Szarka a încercat să-l ajute, dar colivia sa era închisă. Nu mai avea nicio speranță că va putea să-și ajute prietenul, când, a observat pe geam un porumbel care a venit pe pervaz pentru a căuta de mâncare. Porumbeii au o limbă foarte complicată. Aceasta se numește ,,ciripeza”. Szarka i-a spus niște cuvinte ușoare care au fost un fel de: ,,Ajutor!”. Porumbelul nu a stat pe gânduri și a intrat pe un geam deschis al încăperii. L-a eliberat pe Szakra din colivie și s-au îndreptat împreună spre patul în care zăcea fără cunoștință Ion. L-a ciupit de nas, dar acesta tot nu s-a trezit. Și-au dat seama că este destul de grav și s-au hotărât să meargă să-l anunțe pe nepotul Andrei, la a cărui casă Szarka mai fusese împreună cu Ion.
Szarka a luat poza cu Ion și cu Andrei în cioc și a părăsit casa cu o viteza neimaginabilă, îndreptându-se spre centrul Timișoarei unde l-a oprit o rândunică polițist, care i-a spus că acesta are o viteză prea mare și că trebuie să-i dea amendă. Fiind lefter, a încercat să scape ocolind-o pe rândunică. A reușit doar să determine și alte șapte rândunici cu funcție de polițist să-l urmărească. Bulversat, a intrat pe geamul spart al unui apartament și a fost mirat să zărească pe perete o poză identică cu cea pe care Ion o avea în atelierul lui.
Încăperea era înțesată cu o grămadă de mașinării de medicină, iar pe un fotoliu moțăia cine altul decît Andrei, nepotul lui Ion. L-a trezit și a începu să-i explice tot, dar păcat că nu toți oamenii pot înțelege coțofănește. Szarka a scos poza cu Ion din cioc și i-a arătat-o lui Andrei, făcându-i semn că trebuie să se ridice și să-l urmeze la casa lui Ion. Cei doi trebuiau să ajungă cât mai rapid acasă la Ion sau acesta nu va mai prinde o nouă zi.
Szakra a cerut ajutorul porumbeilor și aceștia au venit în număr foarte mare pentru a-l duce pe Andrei în zbor la casa lui Ion. Pentru a-i zori, Szakra le-a promis că Andrei va devein doctorul lor de familie permanent.
Când au intrat în cameră, Ion zăcea întins pe pat. Andrei i-a făcut câteva manevre de reuscitare sub privirile îngrijorate ale lui Szakra și ale porumbeilor. Au ajuns la timp, Ion părea că-și revine și, văzându-l pe Andrei, i-a zâmbit cu mulțumire.
În final, Ion i-a mărturisit lui Andrei că a suferit foarte mult pentru faptul că nu a apreciat nicovala pe care a dorit să i-o ofere drept moștenire de familie. Andrei i-a cerut scuze și i-a promis că nimic nu este mai important pentru orice familie decât starea de bine a fiecărui membru al acesteia și că el se va strădui să păstreze familia unită și fericită.
După două luni, Andrei a revenit la Ion și l-a invitat să viziteze noua lui clinică medicală unde a observat că nicolvala era la loc de cinste. Ion l-a privit mirat și Andrei i-a spus: ”Nu este un simplu obiect moștenit de la fierăria strămoșilor noștri, este însăși piatra de temelie a familie noastre”. L-a privit pe Ion cu lacrimi în ochi, a îngenuchiat și i-a mulțumit pentru că nu l-a lăsat să rătăcească departe de el.
Orașul strălucea sub ghirlande strălucitoare care-i brăzdau cerul, ocrotindu-și locuitorii, șoptindu-le în surdină: ,,O familie nu se destramă așa ușor!” , ,,Fiți îngăduitori unii cu ceilalți!”, ,,Iubiți-vă necondiționat!”.
Cui datorăm acest final ferict? Timișoarei!
O întâmplare neobișnuită
de Sofia Irina Harcău, clasa a VIII-a
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Timișoara
Într-o zi, trei copii au fost la un curs de scriere creativă, unde au aflat multe lucruri captivante despre istoria Timișoarei. După terminarea cursului, aceștia au devenit foarte interesați de orașul lor natal.
Câteva zile mai târziu, cei trei prieteni au decis să exploreze mai mult, așa că au mers la bibliotecă. Într-un colț al sălii de lectură, au găsit o carte veche, plină de informații interesante despre Timișoara. Pe măsură ce răsfoiau paginile cu atenție, Oana, din neatenție, scapă cartea pe jos.:
– Luca, ia te rog ajută-mă și ia cartea de pe jos, spuse ea ușor încurcată.
Luca se apleacă să ridice cartea, iar din ea cad câteva fotografii vechi și șterse.
– Ce sunt acelea? întreabă Denis curios.
– Niște fotografii, dar sunt foarte șterse și nu prea văd ce este în ele, spuse Luca, examinând una dintre ele.
Oana se apleacă și le strânge de pe jos. Copiii încearcă să descifreze scrisul abia vizibil din colțurile fotografiilor. După câteva încercări, reușesc să înțeleagă o parte din cuvinte.
– Eu mi-aș dori să fiu aici, a spus Luca și a luat imaginea în mână, dar într-o secundă a și dispărut.
– Ce s-a întâmplat? Unde este Luca? a întrebat Denis uluit.
– Nu știu, dar pare interesant. Hai să încercăm și noi! Spuse Oana cu emoție în glas.
– Bine, și eu mi-aș dori să fiu aici! spuse el atingând o altă fotografie, iar într-o clipă dispare și el.
– Eu aș vrea să fiu aici! spuse Oana, după ce a luat o altă imagine și imediat a dispărut și ea.
Luca se trezește deodată în fața Catedralei, dar clădirile și atmosfera orașului par complet schimbate. Își strigă prietenii, dar nu primește niciun răspuns. Singurul loc unde crede că ar putea să-i întâlnească este la școală, așa că se îndreaptă grăbit spre Piața Bălcescu.
Denis ajunge la Bastionul Therezia și, la fel de confuz, decide să meargă și el spre școală. Între timp, Oana, care aterizase în Piața Unirii, ia aceeași hotărâre. În scurt timp, toți trei se întâlnesc în fața școlii. Zâmbind și plini de ușurare, încep să alerge unul spre celălalt, se îmbrățișează râzând și Oana întreabă:
– Cu ce sunteți îmbrăcați?
– Cu ce ești tu îmbrăcată? întreabă și cei doi la unison.
– Nu am observat că mi s-a schimbat îmbrăcămintea, eram prea speriată, dar uitați ce am găsit!
Iar aceasta le arată că pe spatele fotografiei pe care o avea în mână, descoperise o inscripție: „Pentru a vă întoarce, puneți cele trei fotografii una lângă alta.” Copiii așează fotografiile una lângă alta, iar literele de pe ele încep să se rearanjeze, formând mesajul: „Acum, zâmbiți.”
Zâmbind larg, cei trei se trezesc dintr-o dată înapoi în bibliotecă.
– Am adormit aici? întrebă Denis confuz.
– Dar am avut un vis ciudat. Și nu se poate ca toți să fi avut același vis deodată.
– Uitați! exclamă Oana, ținând în mână o fotografie pe care erau chiar ei. Totul a fost real, poza aceea este cu noi.
– Bun, mâine trebuie să găsim o cale să mergem și în viitor! spuse Denis entuziasmat.