);
The current Serbian Orthodox Church in Fabric, dedicated to St. George, was built between 1745-1755.
The Serbian Orthodox Church
The Serbian Orthodox Church

Biserica ortodoxă sârbă, Piața Traian nr. 1

The current Serbian Orthodox Church in Fabric, dedicated to St. George, was built between 1745-1755. The works most probably started in 1745, a period from which the document referring to the founders of the building dates. In time, the Greek believers were assimilated, and the Romanians separated, de facto in 1863 and legally in 1901, so that the place remained in the care of the Serbian Orthodox community in Fabric.

The earliest data regarding the existence of an Orthodox church located in the Fabric neighborhood are kept in a parish register from 1727, a document issued during the time of the Metropolitan bishop of Timișoara, Mojsej Petrović. Very limited information is known about this church. In 1737, after the fire that destroyed the Orthodox Church from the Cetate neighborhood, the Church in Fabric became the only place of worship of the Orthodox in the city, here also officiating the Orthodox bishop of Timișoara.

The current Serbian Orthodox Church from Fabric, dedicated to St. George, was built between 1745-1755. The works most probably started in 1745, the period from which the document relating to the edifice dates. At that time, the old church in Fabric was still used by the parishioners and clergy, at least until 1748, when the Orthodox Church from the Cetate neighborhood was completed.

Over time, the ethnic Greek believers were assimilated, and the Romanians separated, factually in 1863 and legally in 1901, so that the place remained in the care of the Serbian Orthodox community from Fabric.

The church, originally built in the Baroque style, has a series of classical elements added in the 19th century, also when the tower was raised. The plan is cross-shaped, the building being built of burnt brick and covered with tiles. The tower, attached to the western side of the church, was built on four massive pillars that form a beautiful porch at the bottom, at the entrance to the building. In the tower are kept four bells and a clock mechanism. All three access gates are covered with beautiful ornate paintings.

In the absence of period information, we cannot present the initial appearance of the church, given that rehabilitation and redevelopment works have certainly taken place over time. The only certain fact is that the beginning of the century. XX, the tower was rehabilitated, from that period dating the current appearance of the tower.

Valuable icons from the 18th-19th century are preserved in the church, painted by famous artists such as Stefan Tenecki and Sava Petrović. There are several tombs, both inside the church and in the courtyard, the most important being that of the senior official from Timisoara, Stojša Spasojević, who erected in 1774 the marble pyramid with a cross, located in front of the church.

 Bibliography::

  1. Stevan Bugarski, Srpsko pravoslavlje u Rumuniji, Temišvar-Beograd-Novi Sad, 1995, pp. 160-162.
  2. Mihai Opriş, Mihai Botescu, Arhitectura istorică din Timişoara, Tempus, 2014
Video

The Serbian Orthodox Church

Sârbii aveau o comunitate puternică la Timişoara, cu trei biserici, iar fiecare biserică avea cor bisericesc, cu câte 30-40 de oameni. Pe urmă erau trei şcoli primare: în Fabric, Cetate, Mehala. După ’32 s-a înfiinţat liceul sârbesc, în clădirea liceului Diaconovici Loga, prin convenţie între cele două state. Noi făceam cursuri înainte de masă, iar cei de la liceul sârbesc după masă.

A mai fost Asociaţia femeilor sârbe, care era o asociaţie puternică, de ajutor pentru săraci, pentru femei necăjite, pentru femei cu mulţi copii. În Palatul episcopal se organiza în fiecare lună câte un spectacol, de amatori, cu coruri, tamburaşi, cântece, se spuneau poezii.

Comunitatea avea câte o bibliotecă şi în Fabric, dar şi în Cetate. Din punct de vedere financiar comunitatea bisericească stătea bine, pentru că cea din Fabric avea trei clădiri mari, care erau proprietatea bisericii. Din chiriile acestea se putea întreţine biserica, se puteau plăti învăţătorii, crâznicul, preotul. La fel şi în Cetate, comunitatea bisericească avea două clădiri foarte mari, doar în Mehala era mai săracă biserica.

 

Existau cluburi sau locuri unde se întâlneau sârbii? Da, de exemplu, când corul din Cetate avea o repetiţie seara, atunci ei se duceau la restaurantul Spieluhr, unde acum este Muzeul Revoluţiei, pe strada Gheorghe Lazăr. Dacă erau bărbaţi în cor, atunci deja soţiile aşteptau acolo sau invers.

La sârbi există sărbătoarea aceasta, care este cea mai mare sărbătoare în familie, numită Patronul casei. Fiecare casă are un patron, iar al meu este Sfântul Nicolae. Noi locuiam în Piaţa Traian şi când trăiau bunicii şi părinţii mei se duceau la biserică, de Sf. Nicolae şi-atunci veneau sus la noi să ne felicite cunoscuţii. Totdeauna, pe vremea aceea, înainte de război, veneau câte 40-50 de oameni să ne felicite cu această ocazie. În ziua aceea vine şi preotul în locuinţă ca să-ţi sfinţească locuinţa. Cinci minute se spune o mică rugăciune. Asta vine din străbunici şi fiecare familie sârbească are un sfânt ce se consideră patronul casei care te ocroteşte.

Şi noi mergeam la cunoscuţii şi la prietenii noştri, aşa că se adunau într-un an vreo 15-17 întâlniri din astea, când ne duceam la alţii sau alţii veneau la noi.

Nu ştiu cum a ales familia acest patron, dar ştiu că fiecare are un sfânt şi asta este pentru sârbi mai important decât Crăciunul, decât Anul Nou, decât orice. În ziua aceea trebuie să te duci la biserică şi trebuie să-i cinsteşti acasă pe cei mai apropiaţi.

Vladimir Nenadovici, născut în 1923 la Timișoara – fragment din interviul realizat de Adrian Onică la Timișoara în anul 2003, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

Dvs. aţi fost  fata mai mică? Da, fratele meu e mai mare cu patru ani. El s-a născut în ’26 iar eu în ’30. Părinţii mei au locuit într-o micuţă casă familială pe Str. Samuel Micu, care este imediat de la colţul cu Matei Corvin, vizavi de Fabrica de Mănuşi. Acolo am copilărit şapte ani. Acum, din jumătate de casă parcă au făcut un magazin. Aşa mă uit întotdeauna, parcă cu jind, şi-mi amintesc cât mă mai jucam pe strada aceea… Era o stradă locuită majoritar de sârbi? Erau toate naţiile pământului. În colţ era un proprietar de băcănie, un neamţ, care avea două fiice, una era Mina. Şi cu Mina mă jucam eu, cu păpuşi, cu… Vorbeam nemţeşte cu ea. Pe Simion Bărnuţiu, după colţ, era Soruţa Baloş, care era româncă, fata unui învăţător. Şi cu ea mă jucam. Peste drum stătea fiica brutarului, care mi-a fost colegă în clasa întâi. Cu ea vorbeam ungureşte. Nici nu pot să vă spun câte limbi se vorbeau! Servitoarele noastre – aşa am învăţat eu limba maghiară – erau întotdeauna unguroaice. Mama le prefera, fiindcă zicea că şvăboiacele sunt prea aproape de casă şi pot să mai fure şi să mai ducă. Unguroaicele, toate erau venite din Secuime. Mama ştia bine ungureşte, că-n Novi Sad se vorbea ungureşte, iar tata ştia pentru că a făcut şcoala pe timpul Austro-Ungariei. Mama vorbea patru limbi iar tata vorbea cinci sau şase, mai bine zis, pentru că la sfârşitul carierei lui a fost traducător la Notariatul de stat pentru cinci limbi: sârbă, franceză, maghiară, germană, cehă.

Pe de altă parte, părinţii mei au ţinut neapărat să învăţăm limbi. Şi-au dat seama ce mult contează să vorbeşti limbi străine, indiferent ce limbă. Şi spunea mama: „Astăzi vorbim în germană în casă!” Şi toată ziua trebuia să vorbim numai nemţeşte: să cerem, să răspundem nemţeşte. „Astăzi vorbim ungureşte!”… Bine, sârbeşte se vorbea întruna. Şi vorbeam şi româneşte, câteodată, ca să înveţe mama româneşte. Nici tata nu ştia perfect, dar ştia incomparabil mai bine. În copilărie, în zona în care locuia el, Str. Iuliu Grozescu – vizavi de biserica românească din Fabric, acolo erau tot aşa, toate naţiile, inclusiv evrei. Şi se jucau cu copiii acolo, şi când era frig, iarna, intrau în sinagoga evreiască, că era în zonă o sinagogă evreiască. Şi la ei trebuiau să fie cel puţin şapte persoane ca să poată începe slujba de seară. Şi rabinul acela ii număra pe toţi, inclusiv pe tata, care nu era evreu, spunând: „Sunt şapte, putem să începem!” (râde) Ştiu că-mi povestea tata, cu haz, despre asta. Deci, toate neamurile erau la Timişoara. Asta a fost tipic, caracteristic.

Cum se înţelegeau părinţii dvs. cu vecinii de altă etnie? Foarte bine! Era vreo diferenţă? Absolut nici o diferenţă. Aşa am fost obişnuită: cu cine ne-ntâlneam pe stradă, obligatoriu salutam şi vorbeam limba naţionalităţii persoanei respective. Dacă erau nemţi – „Gutten Tag…” – vorbeam nemţeşte. „Dacă era unguroaică la fel, dacă era româncă: „Ce mai faceţi…”. Asta era de la sine înţeles. Deci, se vorbea în limba naţionalităţii persoanei cu care te-ntâlneai. Oficial, era cu totul altceva. Când mergeam undeva, atunci se vorbea româneşte, asta se ştia. Asta a fost.

Xenia Manojlovic, născută în 1930 la Timişoara – fragment din interviul realizat de Simona Adam, la Timișoara în anul 2002, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

E vorba de a apăra acest oraş care este al tuturor celor care trăim aici, indiferent că suntem români, că suntem romi, că suntem unguri, sârbi, evrei sau ce vom fi, dar oraşul acesta, pentru că vorbim de spiritul Timişoarei, poate fi regăsit, dincolo de ce a venit nou, bun sau rău, după Revoluție, el poate fi regăsit şi în autenticitatea unei moşteniri imperiale sau din perioada interbelică, şi prin stilurile arhitectonice respective, de un deosebit rafinament. Prin acel Jugendstil, prin acel baroc, prin acele ornamente care se mai găsesc şi în cartierul Fabric, prin acele clădiri anonime, pe malul Begăi, sau pe străzi, ca strada Tigrului sau pe străduţe care se bifurcă din Piaţa Traian, da, se mai găsesc… Unde este Sinagoga, una dintre sinagogile cartierului Fabric, nu cea mare de lângă Enel, ci una micuţă, care-a fost închiriată, mi se pare, şi şi-a cam modificat aspectul exterior?… Dar eu trec de multe ori, aşa, dintr-o nostalgie, pe-acolo, unde exista şi o şcoală idiş în copilăria mea şi unde pe o poartă a rămas o placă pe care încă mai scrie Școala Talmud, mai există această inscripţie… E pe o stradă, cred că pe Ion Creangă sau pe Ispirescu. Am fost o dată, acolo, mai de mult, și cu Vighi, și cu Marineasa. E o zonă unde au mai rămas mici insule de cartier Fabric autentic unde, cum spun, aceste case mai păstrează ornamentaţia din perioada interbelică şi de dinainte de Unire. Şi care au farmecul lor, vezi acei îngeraşi, vezi acele…

– Basoreliefuri?Da, acele basoreliefuri, frontoane, porţile acelea de lemn masiv, clanţele de bronz sau de metal auster, de fier forjat, (sculptat), există, încă, se mai păstrează, dar tot mai puțin, acel ceva care are o poezie anume, o patină a timpului, a istoriei… Acolo ar mai fi de găsit spiritul Timişoarei, cu o poezie specială a vechilor străzi şi care nu trebuie lăsată să se piardă, doar în virtutea unei așa-zise noi planificări, sistematizări a Timișoarei secolului XXI …Nu-i admisibil ca Timişoara, pe care o t ot invocăm, ca un spaţiu aparte și cu un spirit al ei, aparte, să dispară lent și ireversibil.”

Eugen Bunaru (născut la Timişoara 1945). Fragment din interviul realizat de Aurora Dumitrescu în 2004, Timişoara, Arhiva Grupului de istorie orală şi antropologie culturală coordonat de Smaranda Vultur.

Sârbii aveau o comunitate puternică la Timişoara, cu trei biserici, iar fiecare biserică avea cor bisericesc, cu câte 30-40 de oameni. Pe urmă erau trei şcoli primare: în Fabric, Cetate, Mehala. După ’32 s-a înfiinţat liceul sârbesc, în clădirea liceului Diaconovici Loga, prin convenţie între cele două state. Noi făceam cursuri înainte de masă, iar cei de la liceul sârbesc după masă.  

A mai fost Asociaţia femeilor sârbe, care era o asociaţie puternică, de ajutor pentru săraci, pentru femei necăjite, pentru femei cu mulţi copii. În Palatul episcopal se organiza în fiecare lună câte un spectacol, de amatori, cu coruri, tamburaşi, cântece, se spuneau poezii. 

Comunitatea avea câte o bibliotecă şi în Fabric, dar şi în Cetate. Din punct de vedere financiar comunitatea bisericească stătea bine, pentru că cea din Fabric avea trei clădiri mari, care erau proprietatea bisericii. Din chiriile acestea se putea întreţine biserica, se puteau plăti învăţătorii, crâznicul, preotul. La fel şi în Cetate, comunitatea bisericească avea două clădiri foarte mari, doar în Mehala era mai săracă biserica.

Existau cluburi sau locuri unde se întâlneau sârbii? Da, de exemplu, când corul din Cetate avea o repetiţie seara, atunci ei se duceau la restaurantul Spieluhr, unde acum este Muzeul Revoluţiei, pe strada Gheorghe Lazăr. Dacă erau bărbaţi în cor, atunci deja soţiile aşteptau acolo sau invers.

La sârbi există sărbătoarea aceasta, care este cea mai mare sărbătoare în familie, numită Patronul casei. Fiecare casă are un patron, iar al meu este Sfântul Nicolae. Noi locuiam în Piaţa Traian şi când trăiau bunicii şi părinţii mei se duceau la biserică, de Sf. Nicolae şi-atunci veneau sus la noi să ne felicite cunoscuţii. Totdeauna, pe vremea aceea, înainte de război, veneau câte 40-50 de oameni să ne felicite cu această ocazie. În ziua aceea vine şi preotul în locuinţă ca să-ţi sfinţească locuinţa. Cinci minute se spune o mică rugăciune. Asta vine din străbunici şi fiecare familie sârbească are un sfânt ce se consideră patronul casei care te ocroteşte. 

Şi noi mergeam la cunoscuţii şi la prietenii noştri, aşa că se adunau într-un an vreo 15-17 întâlniri din astea, când ne duceam la alţii sau alţii veneau la noi.

Nu ştiu cum a ales familia acest patron, dar ştiu că fiecare are un sfânt şi asta este pentru sârbi mai important decât Crăciunul, decât Anul Nou, decât orice. În ziua aceea trebuie să te duci la biserică şi trebuie să-i cinsteşti acasă pe cei mai apropiaţi.

Vladimir Nenadovici, născut în 1923 la Timișoara – fragment din interviul realizat de Adrian Onică, la Timișoara în anul 2003, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

360
Panorama
English