Pia Brînzeu, Jurnal de familie, manuscris

Stația 6 Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus”

20 mai 1957.  E duminică. Mama mă îndeamnă să mă grăbesc. „Vom întârzia”, îmi spune ea îngrijorată, deși biserica Notre Dame, unde trebuie să ajungem peste o jumătate de oră, e aproape de noi. Mi-e teamă că are dreptate. Rochia de prima comuniune se închide cu nasturi în spate și nu reuşesc să mă descurc singură.  Nici voalul nu pot să-l fixez fără ajutor.

Ce frumoasă e duminica asta! Mirosul puternic de lăcrămioare și liliac înflorit din biserică îmi pătrunde în nări gingaş, ca mireasma unei primăveri adevărate, cu totul diferită de cea care, în mileniul următor, se va prezenta adeseori cu uragane și temperaturi de 35 de grade, nemaifiind, de fapt, primăvară. Respir adânc şi lung de câteva ori pentru ca parfumul delicat să ajungă până în creier sau, poate, în inimă şi să înceapă acolo o alchimie neştiută, topind emoţiile momentului în bucuria mai largă a trecerii din copilărie în adolescenţă.

Părinții și bunicii din public sunt îmbrăcați elegant. Femeile au pălării şi mănuşi asortate, iar bărbații sunt în costumele lor bune, de duminică. Pantofii par noi, deși sunt cumpărați cu mulți ani în urmă, poate chiar înainte de război, dar nu sunt purtați decât la ocazii mari. Spre deosebire de cei folosiți la ocazii mai mici sau în fiecare zi, cei buni adună ani, se demodează încet-încet, dar nu fac crețuri și rămân mult mai mult timp noi şi eleganţi.

Mă uit în jur: seninătatea din ochii celor mari nu trădează suferințele prin care au trecut cu toții. Dar în gândurile lor, în surâsul lor trist, în câte un suspin scăpat ici-colo, pe nevrute, apar alături de noi toţi cei pierduţi în război, cei arestați ulterior, cei plecaţi să îşi caute aiurea norocul în lume, printre străini.

Fetiţele cu voal pe cap, micile mirese ale lui Iisus, fac un fel de  repetiţie pentru nunta mare, dar e o repetiţie a feminităţii inocente, lipsită de sexualitate. Băieţii, în costumele lor închise la culoare, participă și ei la acest ritual religios, care, în mod surprinzător, mai există încă în lumea comunistă de curând instaurată. Simțim că prin el se anulează linia de separare între spațiul profan și cel sacru: suntem inițiați în tainele catolicismului, având voie după acest moment să ne spovedim și să ne împărtăşim, dar, în același timp, ştim că participăm şi într-un act politic care ne distanțează de cei fără nici o credință, aserviți puterii. „Ce bine că nu sunt aici. Sunt săraci în inimile lor rătăcite”, par să spună, în privirile lor limpezi, călugăriţele responsabile cu buna desfăşurare a evenimentului.

Împreună cu familia Hacichian, al cărui fiu, George, a participat și el la prima comuniune, suntem invitați la doamna Lotte Holzer, văduva doctorului Motorescu, un stomatolog cunoscut în Timişoara. Meniul e cel de sărbătoare: supă de găină cu tăieței foarte fini, șnițel vienez cu dulceață de afine și cartofi pireu, iar tortul doboș e desertul tradițional. Gazda îmi va dărui o carte albă de rugăciune, pe care n-o voi folosi niciodată. E prea nouă pentru a înlocui cartea mea uzată, folosită intens la orele de religie şi foarte dragă din acest motiv. Totuşi am păstrat-o mult timp după aceea şi ori de câte ori o vedeam încercam să înţeleg destinul doamnei Lotte: fata unor nemţi bogaţi, s-a căsătorit cu un român  pentru a nu fi deportată.  Căsătorită a doua oară cu Ionel Maier, un tenor de la Operă, a emigrat în Germania, unde a lucrat ca stomatolog, deşi nu avea drept diplomă decât experiența acumulată ca asistentă a primului ei soț. Când autorităţile au descoperit falsul, s-a sinucis. Cealaltă colegă a mamei, doamna Hacichian, a rămas şi ea văduvă şi, fiind  fără studii, a ajuns să spele sticle în apa murdară şi rece din subsolul fabricii „Dermatina”.

Când am trecut în clasa a cincea, am început să joc şah şi în loc să mă duc la biserică participam duminica la concursuri. Am simţit însă mereu nevoia de a mă închina serile înainte de culcare, repetând aceeaşi lungă rugăciune de patru strofe în germană pe care o spuneam în copilărie și pe care am regăsit-o de curând într-una din cărțile Hertei Müller. Ca o mantră monotonă, mă ajută şi acum să mă liniştesc şi să trec lin, atunci când adorm, în lumea ocultă, de dincolo de noi, a spiritelor neîntrupate. Pentru a-mi aduce însă premiul Nobel, așa cum s-a întâmplat cu Herta, sunt sigură că ritmul şi intonaţia rugăciunii mele ar trebui să fie cu totul altele.