actuala piață N. Bălcescu, cunoscută în trecut sub numele de piața Lahovary
Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus”
Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus”

Str. 1 Decembrie 1918 nr. 1 / Piața Bălcescu

“Biserica romano-catolică Preasfânta Inimă a lui Isus conferă un aspect central pieței din fața sa, actuala piață
N. Bălcescu, cunoscută în trecut sub numele de piața Lahovary. În imediata apropiere a bisericii, în anii interbelici a fost ridicată Mănăstirea Salvatorienilor din Elisabetin.”

Biserica romano-catolică Preasfânta Inimă a lui Isus, cu turnurile sale zvelte, vizibile de la mare îndepărtare, conferă un aspect central pieței din fața sa, actuala piață N. Bălcescu, cunoscută în trecut sub numele de piața Lahovary.

În anul 1902, pentru edificarea bisericii romano-catolice din Elisabetin, a fost cumpărat un teren în piața Grundhaus (azi N. Bălcescu) de la George Buresch și constituită o Asociație în vederea colectării de fonduri. Biserica în stil eclectic cu influențe neogotice, cu o capacitate de 2000 de locuri, a fost proiectată de arhitectul budapestan Károly Salkovits, care a preluat și conducerea șantierului. Piatra de temelie a bisericii a fost pusă în anul 1912, iar lucrările de construcție au fost executate de firma Albert Schmidt și János Bagyánszky, astfel încât la 31 august 1913 crucile au fost sfințite de către episcopul dr. Julius Glattfelder și fixate pe turnuri. Deși biserica ar fi putut fi terminată și dată în folosință până la sfârșitul anului 1914, din cauza izbucnirii războiului, mulți muncitori au fost mobilizați pe front, iar antreprenorii s-au găsit în imposibilitatea de a-și respecta obligațiile contractuale. Însă, datorită strădaniilor Asociației înființate în anul 1902 pentru construirea bisericii, animată de spiritul întreprinzător și de fondurile directorului de bancă Aladár Kudelich și ale directorului de școală Joszef Wittenberger, lucrările au fost reluate de îndată după încheierea războiului, iar biserica a fost sfințită la 17 august 1919. Cele cinci altare ale bisericii au fost pictate de artistul Ferdinand Stuflesser din Tirolul italian.

Din punct de vedere arhitectural, biserica este construită în stilul eclectic cu influențe neogotice. Printre elementele neogotice pot fi punctate: forma golurilor – arc frânt, rozeta decorativă de deasupra intrării, garguiele, turnulețul decorativ dinspre est și nervurile ramificate de pe bolta interioară.

Parohia romano-catolică din piața Bălcescu, ca și cea din Mehala, a fost încă de la începuturi deservită de ordinul călugărilor salvatorieni. Primii reprezentanți ai ordinului călugăresc au venit în Timișoara în anul 1898, la chemarea episcopului romano-catolic J. Glattfelder, activând în suburbia Mehala.

Mănăstirea Salvatorienilor din Elisabetin, ridicată în imediata apropiere a bisericii, a fost finalizată în anul 1926, fiind închisă în anii regimului comunist. În zilele noastre mănăstirea are în subordine un centru pentru copiii străzii și un azil de noapte pentru persoanele nevoiașe.

 

Bibliografie:

  1. Josef Geml, Vechea Timișoară în ultima jumătate de secol 1870-1920, Editura Cosmopolitan Art, Timișoara, 2016, 110.
  2. Deselega Gyula, Ghidul Timișoarei, Fundația Diaspora, Timișoara, 2011, p. 161.
  3. http://www.plecatdeacasa.net/2013/10/manastirea-catolica-ordinului.html – site accesat în data de 15 martie 2020.
  4. https://heritageoftimisoara.ro/cladiri/Elisabetin/adresa/1+Decembrie+1918/1 – accesat în data de 16 martie 2020.
Video
Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus”
Video Aplicație VR
Video scanare 3D

Pia Brînzeu, Jurnal de familie, manuscris

Stația 6 Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus”

 

20 mai 1957.  E duminică. Mama mă îndeamnă să mă grăbesc. „Vom întârzia”, îmi spune ea îngrijorată, deși biserica Notre Dame, unde trebuie să ajungem peste o jumătate de oră, e aproape de noi. Mi-e teamă că are dreptate. Rochia de prima comuniune se închide cu nasturi în spate și nu reuşesc să mă descurc singură.  Nici voalul nu pot să-l fixez fără ajutor.

Ce frumoasă e duminica asta! Mirosul puternic de lăcrămioare și liliac înflorit din biserică îmi pătrunde în nări gingaş, ca mireasma unei primăveri adevărate, cu totul diferită de cea care, în mileniul următor, se va prezenta adeseori cu uragane și temperaturi de 35 de grade, nemaifiind, de fapt, primăvară. Respir adânc şi lung de câteva ori pentru ca parfumul delicat să ajungă până în creier sau, poate, în inimă şi să înceapă acolo o alchimie neştiută, topind emoţiile momentului în bucuria mai largă a trecerii din copilărie în adolescenţă.

Părinții și bunicii din public sunt îmbrăcați elegant. Femeile au pălării şi mănuşi asortate, iar bărbații sunt în costumele lor bune, de duminică. Pantofii par noi, deși sunt cumpărați cu mulți ani în urmă, poate chiar înainte de război, dar nu sunt purtați decât la ocazii mari. Spre deosebire de cei folosiți la ocazii mai mici sau în fiecare zi, cei buni adună ani, se demodează încet-încet, dar nu fac crețuri și rămân mult mai mult timp noi şi eleganţi.

Mă uit în jur: seninătatea din ochii celor mari nu trădează suferințele prin care au trecut cu toții. Dar în gândurile lor, în surâsul lor trist, în câte un suspin scăpat ici-colo, pe nevrute, apar alături de noi toţi cei pierduţi în război, cei arestați ulterior, cei plecaţi să îşi caute aiurea norocul în lume, printre străini.

Fetiţele cu voal pe cap, micile mirese ale lui Iisus, fac un fel de  repetiţie pentru nunta mare, dar e o repetiţie a feminităţii inocente, lipsită de sexualitate. Băieţii, în costumele lor închise la culoare, participă și ei la acest ritual religios, care, în mod surprinzător, mai există încă în lumea comunistă de curând instaurată. Simțim că prin el se anulează linia de separare între spațiul profan și cel sacru: suntem inițiați în tainele catolicismului, având voie după acest moment să ne spovedim și să ne împărtăşim, dar, în același timp, ştim că participăm şi într-un act politic care ne distanțează de cei fără nici o credință, aserviți puterii. „Ce bine că nu sunt aici. Sunt săraci în inimile lor rătăcite”, par să spună, în privirile lor limpezi, călugăriţele responsabile cu buna desfăşurare a evenimentului.

Împreună cu familia Hacichian, al cărui fiu, George, a participat și el la prima comuniune, suntem invitați la doamna Lotte Holzer, văduva doctorului Motorescu, un stomatolog cunoscut în Timişoara. Meniul e cel de sărbătoare: supă de găină cu tăieței foarte fini, șnițel vienez cu dulceață de afine și cartofi pireu, iar tortul doboș e desertul tradițional. Gazda îmi va dărui o carte albă de rugăciune, pe care n-o voi folosi niciodată. E prea nouă pentru a înlocui cartea mea uzată, folosită intens la orele de religie şi foarte dragă din acest motiv. Totuşi am păstrat-o mult timp după aceea şi ori de câte ori o vedeam încercam să înţeleg destinul doamnei Lotte: fata unor nemţi bogaţi, s-a căsătorit cu un român  pentru a nu fi deportată.  Căsătorită a doua oară cu Ionel Maier, un tenor de la Operă, a emigrat în Germania, unde a lucrat ca stomatolog, deşi nu avea drept diplomă decât experiența acumulată ca asistentă a primului ei soț. Când autorităţile au descoperit falsul, s-a sinucis. Cealaltă colegă a mamei, doamna Hacichian, a rămas şi ea văduvă şi, fiind  fără studii, a ajuns să spele sticle în apa murdară şi rece din subsolul fabricii „Dermatina”.

Când am trecut în clasa a cincea, am început să joc şah şi în loc să mă duc la biserică participam duminica la concursuri. Am simţit însă mereu nevoia de a mă închina serile înainte de culcare, repetând aceeaşi lungă rugăciune de patru strofe în germană pe care o spuneam în copilărie și pe care am regăsit-o de curând într-una din cărțile Hertei Müller. Ca o mantră monotonă, mă ajută şi acum să mă liniştesc şi să trec lin, atunci când adorm, în lumea ocultă, de dincolo de noi, a spiritelor neîntrupate. Pentru a-mi aduce însă premiul Nobel, așa cum s-a întâmplat cu Herta, sunt sigură că ritmul şi intonaţia rugăciunii mele ar trebui să fie cu totul altele.

„Deși părinții mei au plecat în 1976, iar eu m-am născut în Germania în 1979, familia mea a păstrat mereu legătura cu orașul Timișoara. În 1980 am fost botezată în biserica catolică din Piața Nicolae Bălcescu pe care bunicii mei încă o numeau Lahovari.

Familia mea are o colecție de tablouri cu peisaje din Timișoara, pictate de unicul artist Romul Nuțiu. Printre ele este și imaginea bisericii catolice din Elisabetin.

Copiii mei, într-un fel de tradiție, au fost amândoi botezați în 2009 și 2016 în aceasta minunată biserică.

Iubim Timișoara!”

Lucia

„Am trăit mai bine de 40 de ani, cu scurte întreruperi în acest cartier . Pe măsură ce îmbătrânesc îmi amintesc tot mai multe lucruri din copilărie, cum, cred, se întâmpla cu noi toți. Am locuit între trei și unsprezece ani pe strada Victor Babeș la numărul 24, o casă frumoasă, cu o bază de piatră cenușie, doua etaje.. în decursul vieții mele în Timișoara, și chiar și acum când vin în vizită, am trecut de multe ori pe acolo să o mai văd … stăteam în chirie și împărțeam un apartament frumos cu o altă familie, era des așa după război. Noi aveam doua camere și baia și familia Purcariu bucătăria și cred, alte doua camere , sau poate una… A fost un chin pentru mama să încălzească locuința aia și desigur nu aveam apă caldă .. cred însă ca imobilul acela avea o glorie apusă …nu știu nimic despre foștii proprietari, dar totul arată asta .. camerele înalte separate de un glaswand, baia în piatra roșie cu vana scufundată, brazii și pinii vechi din curte ..De acolo mă plimbam cu bunica mea în străzile din jur, în Piața Crucii, pe strada Memorandului sau Feldioara , case familiale, cu strat de flori în față, iriși albaștri și portulaca … Și, desigur, piața Lahovary cu biserica catolică, centrul cartierului …

Elisabetinul a fost și poate mai este un cartier foarte frumos al Timișoarei vechi. Și va avea mereu un loc în inima mea!”

Dana Ternovits Török

360
Panorama

Lasă un comentariu.

Română