Pia Brînzeu, Jurnal de familie, manuscris

Stația 4 Casele din piața Plevnei/parcul Gh. Doja

3 mai 1920. Aloysia Cecilia Katharina Gombocz Bayer de
Rogacz, străbunica mea, stă la geam și privește strada principală din Jimbolia. E o ocupație frecventă pentru o casnică. Având slujitori de tot felul – bucătăreasă, femeie la curățenie și la spălat rufe, grădinar și șofer –, nu prea are mult de lucru. Și ce-i mai rămâne atunci de făcut? Să vadă cine trece cu trăsura sau se plimbă pe jos prin oraș, să admire salcâmii înmiresmați și să asculte chiotele copiilor care se joacă afară cu o minge din zdrențe.

Astăzi, însă, speră ca agitația străzii să o ajute să uite de marele ei necaz: fiul, Ludwig, a revenit din Austria cu o nevastă înainte ca Luiza, sora lui, să se fi căsătorit. Dispozițiile erau clare în ceea ce privește ordinea mariajelor: ea întâi și doar pe urmă el. Cum a îndrăznit să nu o asculte? Să fie dragostea de vină? Dar cine se căsătorește din dragoste? Servitorii, de bună seamă. În rest, toată lumea își înfrânează pornirile. Doar nu trăim în junglă…

Luiza are un pretendent serios. Îi trimite bilețele romantice și pare să o iubească. Are tot ce îi trebuie: e baron, e neamț, e catolic. De ce nu îl vrea? Käthe, slujnica, i-a șoptit mamei că Luiza ar fi îndrăgostită. N-a îndrăznit să-i spună de cine, dar a aflat de la Willy, șoferul. Nici mai mult, nici mai puțin, de fiul unui bărbier, un pictor, Ștefan Jäger. De aceea vine mereu și se oferă să îi picteze pe toți membrii familiei. Nu numai pentru bani, cum a crezut ea. Ca să o vadă pe Luiza… Dar pe Luiza, desigur, n-are curajul să o picteze. Îi pune doar chipul în tablourile cu șvabi. Acolo unde vezi, ascunsă în spate, o față blondă și suavă, pare să fie Luiza. Au ajuns de râsul târgului.

Tot Willy i-a spus că profesorul de desen Obendorf a fost cel care a vorbit pe vremuri cu părinții lui Jäger să-l trimită la Budapesta ca să studieze acolo pictura și tot el l-a convins pe contele Szechy să-i dea bani pentru ca la întoarcere să-i mediteze plozii. Pictorul a călătorit mult, nu-i vorbă, prin Austria, Germania și Italia, s-a evidențiat în război, pe frontul din Dalmația, și acum vreo zece ani a pictat un triptic despre sosirea șvabilor în Banat. Și ce-i cu toate astea? Cultură europeană, curaj de oștean, talent de artist? Ce pictor e acela care nu a avut nici o expoziție până acum? Cu siguranță că doar mustața lui răsucită cu șarm reușește să sucească capul tinerelor fete… Iar cele patru mii de coroane primite pentru a pregăti tripticul, ca să cutreiere ținuturile germane de unde au venit șvabii și să înțeleagă ce costume purtau la momentul colonizării, s-au dus de mult. N-are nici un venit stabil pentru a întemeia o familie și, în plus, e foarte bătrân. A trecut de patruzeci de ani… Ce-i de făcut, ce-i de făcut?