Situat în partea de sud a Timișoarei, bulevardul Liviu Rebreanu delimitează zona veche a orașului de arealul cu multe clădiri de blocuri ridicate în perioada socialistă.
Ascultă versiunea audio.
Situat în partea de sud a orașului, bulevardul Liviu Rebreanu are drept limite Calea Stan Vidrighin și Piața Gheorghe Domâșneanu în est și Calea Șagului în vest, delimitând zona veche a orașului de arealul cu multe clădiri de blocuri ridicate în perioada socialistă.
După Al Doilea Război Mondial în România era un deficit de locuințe, situație prezentă și în municipiul Timișoara. Regimul comunist a impus un plan de dezvoltare rapidă, prin construirea unui număr important de fabrici și uzine, care a determinat fenomenul migrației populației de la sate la orașe. Creșterea ratei construcţiei de noi apartamente este un fenomen prezent în Timișoara în perioada 1970 – 1989.
Într-un raport al Institutului Naţional de Statistică din anul 2018, peste nouă milioane de locuinţe există în România, în jur de șapte sute de mii fiind apartamentele construite în timpul regimului comunist.
Bulevardul Liviu Rebreanu din Timișoara ilustrează cultura urbană a ”cutiilor de chibrituri” din comunism, surprinsă pe peliculă în documentarul ”Viața în blocurile comuniste” .
Bibliografie:
- https://www.hartablocuri.ro/istoria-blocurilor/#comuniste – site accesat în martie 2023.
- https://www.filmedocumentare.com/viata-in-blocurile-comuniste/ – site accesat în martie 2023.
- https://www.vice.com/ro/article/wxeg7q/viata-la-bloc-in-anii-80-ai-comunismului-ceausist – site accesat în martie 2023.
Civilizație urbană comunistă
Ascultă versiunea audio.
Cum aș putea să mă salvez fără a mă refugia în poezie?
Trec cu mașina pe stradă… Pe stânga, stive de gunoaie. Pe dreapta, excavări făcute grosolan, fără pic de respect pentru oameni. O femeie se chinuie să împingă, prin gropi, un cărucior. Alți oameni își redescoperă rădăcinile rurale: scot bostanii la drum, în praful străzii sau își sorb liniștiți halba… Înaintez cu greu. Fug spre casă. Liman.
Da, este drumul spre casa mea (numele scriitorului Rebreanu – ce ironie!). Bulevard de kilometri. Acum, spart tot. Doar că eu ies din casă puțin, pe ocolite. Azi a trebuit să trec, însă. Deprimant. Visez la lună și în jur totul se dărâmă: străzi, moralitatea politicienilor, idealuri… Mă obstinez să sper că vom ajunge la un capăt. Uneori, însă, iau contact brutal cu lumea, așa cum se vede ea de la firul ierbii. Atunci dau fuga spre poezie să plâng… Și o iau de la capăt.
(Fragment din Zile și zile… 9. Pagini de (pseudo)corespondență (7 mai 2017 – 31 august 2017), volum manuscris de Sorina Jecza)
Supraviețuitorul
de Raul Catargiu, clasa a XII-a
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Timișoara
Încă din vremuri străvechi, existența oamenilor a contribuit la distrugerea planetei, puțin câte puțin, dar nimic nu a fost mai devastator decât o bombă atomică. Pe 19 decembrie 2024, în urma unor conflicte între marile puteri, singura „soluție” a fost detonarea unei bombe Tsar Bomb în apropierea Balcanilor. Părinții mei au avut norocul să găsească adăpost într-un sistem de peșteri pe care l-au numit „catacombe.” M-am născut și am crescut în subteran, iar pentru o bună perioadă n-am crezut toate poveștile spuse de părinții mei până astăzi.
„Ziua Revoluției”, cum o numeau ei, era ziua când oamenii visau să recucerească suprafața. Conform calculelor intelectualilor din subteran, pe 19 decembrie 2077, atmosfera de deasupra ar fi trebuit să fie din nou locuibilă. Curiozitatea și poveștile au fost cele care m-au convins să mă ofer voluntar. Credeam că puțini vor fi dispuși să-și riște viața pentru o lume uitată, dar, spre surprinderea mea, zeci de oameni aveau aceeași dorință de a vedea cu ochii lor suprafața.
Am fost împărțiți în grupuri de câte doi, iar eu am fost repartizat alături de „Nebunu’ Raul”, un bătrân cu pielea brazdată de timp, cu ochi neînsuflețiți, care abia se mai ținea pe picioare cu ajutorul unui băţ. Chiar dacă se născuse la suprafață și trăise o parte din viața lui acolo, el era singurul dintre „Supraviețuitori” care nu împărtășea nimic despre viața de sus.
Am fost puși în semicerc în fața porții care separa lumea cunoscută de cea uitată. Comandatul operațiunii era un băiat de aceeași vârstă cu a mea, dar mult mai increzător și mândru, de parcă el descoperise suprafața. Poarta s-a deschis și o lumină apăsătoare, orbitoare a inundat camera. Fiecare grup a primit câte o pereche de ochelari „fumurii”, după cum mi-a explicat Nebunu’ Raul, acesta fiind primul cuvânt rostit de el de când îl cunosc.
Comandantul a scos din buzunar o hartă imensă, o hartă a Timișoarei. O știam, pentru că avem și în subteran una, dar nu la fel de mare. Fiecare grup trebuia să aleagă o zonă pe care o va explora, iar datorită lui Raul, fiind un supraviețuitor, am avut privilegiul de a alege primii. Aproape instantaneu, Raul a ales „Zona Soarelui.”
Pe drum, am început să-l descopăr pe Raul. Nu era chiar așa de „nebun” cum îl credea lumea. Cum treceam pe lângă o clădire, el începea să povestească despre ce fusese acolo odată. Prima clădire imensă pe lângă care am trecut era o bancă – locul unde, spunea el, oamenii își păstrau „banii,” un concept rar pomenit în subteran.
Am continuat, observând un perete colorat, acoperit cu „graffiti,” cum l-a numit Raul. În depărtare am zărit un magazin și ne-am îndreptat spre el pentru a lua provizii. Pe frontispiciu mai rămăseseră câteva litere – „<m r e.” Raul mi-a spus că fusese cândva un loc numit „Carrefour,” cu o emblemă care reprezenta un chip zâmbitor. În interior, rafturile erau aproape goale, dar am găsit câteva conserve. Explozia chiar lăsase urme adânci.
După ce am ieșit, am ajuns la o arenă mare, asemănătoare cu cele ale gladiatorilor, dar aici oamenii jucau un joc numit „fotbal.” Raul mi-a explicat că era vorba despre o minge pe care jucătorii încercau să o lovească în poarta adversarului. De sus, din arenă, orașul părea să se întindă la nesfârșit, dar în loc de clădiri, vedeam doar ruine și pământ gol – multe case fuseseră complet rase de pe fața Pământului.
Se însera, iar Comandantul a spus ca noaptea nu avem voie să rămânem la suprafață, dar nu am înțeles de ce. Așa că eu și seniorul am pornit spre subteran, iar pe drum am trecut pe lângă o casă cu un etaj, un garaj alb și o poartă galbenă parțial distrusă. Ochii lui Raul au început sa recapete viață pentru prima oară – expresia de pe fața lui nu știam dacă era una de fericire sau de tristețe. A căzut în genunchi și a început să plângă, dar când am vrut să-l consolez, am observat că zâmbea. Mi-a spus că aceasta fusese casa lui, locul unde trăise înainte de explozie. Îmi povestea cum pisica lui venea mereu la el când ieșea din casă și cum câinele lui era cel mai fericit când se întorcea.
L-am întrebat dacă dorește să mai rămânem puțin și am intrat împreună în casă. Totul era distrus, dar Raul părea fericit. M-a rugat să explorez etajul superior, în timp ce el cerceta parterul. Urcând scările, am găsit o cameră cu un platou care oferea o priveliște asupra lumii de sus. M-am întors la scări și am urcat mai sus, unde erau niște papuci care păreau sa fie într-o condiție bună, i-am luat, am intrat într-o altă cameră unde am rămas marcat de dezordinea din jur, dar printre toate hainele aruncate peste tot, am dat peste o fotografie – un copil dolofan cu ochelari și o pălărie interesantă. Privind mai atent, am observat că semăna izbitor cu Raul, așa că m-am grăbit să cobor și să îl întreb dacă el este în poză. L-am căutat prin primele două camere și, într-un final, l-am găsit întins pe pat. Am încercat să-l trezesc, crezând că doarme, dar n-a mișcat deloc. Pe masă era o scrisoare. Cu inima grea, mă uit să văd ce scrie pe ea:
„Dacă citești asta, înseamnă că planul meu s-a împlinit. Din păcate, nu știu numele tău, deoarece am scris scrisoarea înainte să se facă grupele, dar îmi cer scuze că te-am atras până aici. Sper că măcar ai învățat ceva din această experiență. Mi-am dorit, încă de când am ajuns la bătrânețe, să mor la mine acasă…”. Când citesc ”mor la mine acasă” simt că mi se face rău și îmi vine instant să vomit. Încerc să mă adun și continui să citesc:”Oamenii îmi spun Nebunu’ Raul doar pentru că nu vorbesc prea mult despre lumea din afară. Nu am fost niciodată sociabil, nu prea ieșeam din casă, n-am făcut nimic captivant. Dacă măcar îți pasă puțin de mine, închide-mi ochii dacă i-am lăsat deschiși. Mulțumesc pentru tot, al tău, Nebunu’ Raul.”
După ce termin scrisoarea, cu lacrimi în ochi, mă uit la el și văd ca îi erau închiși ochii. Cand dau să ies, văd o plasă pregatită cu mâncare, haine și apă. Le iau și plec spre subteran, dar la sosire am realizat că eram singurul care se întorsese. Comandantul și familiile celor plecați așteptau cu speranță în ochi întoarcerea celor dragi, iar eu nu puteam să îi dezamăgesc pe-ai mei. Din păcate celelalte grupuri nu s-au mai întors.
Astăzi scriu aceste rânduri, după zece ani de la prima expediție. Timișoara a fost prea frumoasă pentru noi, cei din subteran. Deși au mai fost și alte expediții reușite, orașul rămâne pentru noi un mister și o comoară de neatins. Am devenit și eu un Supraviețuitor.