Robert Șerban

de câte ori trec prin fața teatrului

îmi amintesc scena balconului

când și cei de sus

și cei de jos

erau atât de îndrăgostiți

de libertate

încât așteptau s-o convertească

într-una nesfârșită

iunie 2022

„Ajunse în marea Piaţă centrală a oraşului. înainte, pe aici, fluturau numai porumbei. Acum, teritoriul vast gemea de lume. Sus, într-un balcon al clădirii Teatrului Naţional, înghesuială, forfotă, vorbitori care se schimbau mereu la un microfon. Erau vorbitori ocazionali, care spuneau fiecare ce le trecea prin cap şi unii erau ascultaţi cu sfinţenie, se aplauda aproape după fiecare frază, alţii vorbeau, fără să aplaude nimeni iar ei plecau repede, luîndu-le locul alţii. De pe margini, câteva tancuri, sau ce vor fi fost, păzeau mulţimea agitată şi pe cei care cuvântau în balcon.” (Ion Arieșanu, Cei buni mor cei dintâi, Timișoara, Amarcord, 1998, p. 224)

„Străbătu, astfel, bulevardele, străduţele, piaţetele, intră în biserici, străbătu intrânduri, ajunse pe aleile parcurilor, pe malurile râului, umblă, umblă, umblă … Până îşi dădu seama că pica de pe picioare. Şi că se făcuse din nou seară. Animaţia se potolise. Şi în Piaţa Teatrului Naţional, şi în faţa Catedralei, şi pe marile bulevarde. începură, după euforia zilei, după ceasurile de beatitudine, să se audă, din nou, îngrijorător, împuşcături, rafale de automate, ici-colo, în puncte necunoscute ale urbei. Din nou, tanchete pe străzi. Din nou, lumini puţine. Din nou, trecători grăbiţi, strecurându-se pe lângă ziduri. Ce se întâmpla, totuşi? se întreba, privind în jur, prin parcul pustiu, aşezat fiind pe o bancă, în timp ce trupul lui istovit începea să i se răcească, o dată cu vântul îngheţat al serii de iarnă, furişat printre arbori. Ce se petrece, Doamne? Tot nu s-a terminat încă nebunia?” (Ion Arieșanu, Cei buni mor cei dintâi, Timișoara, Amarcord, 1998, p. 247-248)

Francisca Schultz (n.1950)

(…) De copil, părinții mei, deși erau oameni simpli, mi-au dat o educație extraordinar de bună, în sensul că am făcut nouă ani de balet la Operă. Școala am absolvit-o, deci eu aș fi putut să devin balerină. Am avut colegi care au rămas balerini la Operă, angajați. Eu am avut chiar roluri în spectacole în rând cu balerinii angajați ai Operei. Eram însă, tot timpul, premiantă la școală. Și tata mi-a zis: „Meserie din chestia asta nu faci!” El venea noaptea, la unșpe ieșea din tură, la unșpe jumate stătea după mine în culise și mă aștepta până ieșeam de pe scenă ca să mă ducă acasă. Și-i vedea pe balerini, mai ales pe soliști, aproape că-și scuipau plămânii, mă scuzați de expresie, între dansuri. Tatăl meu a zis: „Eu la așa o muncă nu te las”. Femeile se pensionau la patruzeci de ani și bărbații la patruzeci și cinci şi erau epave. A zis: „De ce să-ți distrugi tu sănătatea? (…) du-te la școală mai departe”.

La operă, la un moment dat, aveam șaisprezece ani, a venit o antrenoare din București, era campioană națională la gimnastică ritmică, cea cu obiecte. În școală eu am mai făcut și vreo trei ani de gimnastică de aparate. Profesoara de sport mă și lăsa câteodată să țin orele în locul ei cu colegele mele, la sol, la bârnă, la paralele, la tot felul de chestii din astea. Am fost activă totdeauna, când era un concurs și la serbări, la sport, la toate școlile la care am fost, tot timpul participam şi obţineam premii.

Așa, și a venit acea antrenoare din București la operă. Şi ne-a selectat, șase fete. A făcut prima echipă de gimnastică ritmică a Timișoarei, cu care am participat la prima națională de acest gen. Am participat la un moment dat și la Balcaniadă. Între timp devenisem studentă. Am practicat patru ani de zile această gimnastică. Se putea trece foarte ușor de la balet. Manualitatea a trebuit să ne-o facem, fiindcă baza, baletul, îl aveam. Și asta trebuie să ai pentru gimnastica ritmică. În anul II de facultate, Politehnica m-a solicitat foarte mult și m-am lăsat de tot. Asta este marea mea durere. Eu ani și ani de zile n-am putut să privesc ca lumea un spectacol de balet. Mă pufnea plânsul și trebuia să ies afară. (…) Zeci de ani mă visam noaptea dansând și încă și astăzi cunosc fiecare mișcare a tuturor din Lacul lebedelor, de exemplu. Asta a fost toată copilăria mea, în Operă, cum ar fi. Atunci am făcut și pian la palatul pionierilor, am făcut cerc de teatru, cerc de pictură, tot ce se putea. De toate am făcut. (…)

 Francisca Schultz (n.1950) intervievată de Onica Adrian la Timişoara în 2017 (  interviu publicat integral în Smaranda Vultur (coord.) Germanii din Banat prin povestirile lor, ediţia a doua revăzută şi adăugită, 2018. Polirom, Iaşi )

Viorica Adriana Reus

[…]

(Cum a fost cu opereta?) După ce am venit noi în refugiu ( din Bucovina n. n.), au venit şi Opera din Cluj, şi Conservatorul din Cernăuţi care s-a transformat în Academie de Muzică şi Artă Dramatică, aici la Timişoara. N-aveam deci nici o posibilitate. Eram foarte săraci cu toţii şi s-a înfiinţat Teatrul Liric de Operetă. Aici au venit diferiţi oameni, aşa cum sunt şi astăzi, să facă „gheşefturi”, au venit diferiţi care să ne conducă. Primul a fost un farmacist, Octavian Hrabal. De la el se trage după aia toată activitatea culturală. A stat două luni, a încasat banii de pe spectacole şi a renunţat. A venit al doilea, un cârciumar, Savu. Avea şi el un pic de voce, era un pic de tenor. A luat şi ăla banii şi s-a dus. A venit apoi un porcar. (Unde era sediul?) Noi n-aveam sediu propriu-zis. Ţineam repetiţii la Conservator, care era unde e şi-acuma, pe str. Ungureanu. Spectacolele le ţineam la Operă. Decoruri nu aveam acolo, ci le-am luat de la Primărie. Primăria, pe timpuri, în 1800 şi ceva avea un teatru municipal care avea şi decoruri, şi costume pe care le-am luat de-acolo. Am avut trei premiere, „Sânge polonez”, „Casa cu trei fete” şi încă una.

Era atunci Cornel Trăilescu care era atunci student la Conservator. Acum este prim dirijor la Opera din Bucureşti. El ne-a luat pe noi şase. Era o doamnă şi un domn, care pe timpul războiului făceau revistă franţuzească prin localuri. El se numea Stănescu, iar ea Eviţchi, o voce foarte frumoasă. Eram la început doar o grămăjoară de oameni cu suflet. Eu aveam rolul meu, eram copilul străzii, copil al nimănui şi vindeam ziare. Ceilalţi doi băteau step şi cântau. Ei erau principalii actori. Trăilescu era cu muzica, cânta la pian şi ne făcea melodiile. După stabilizare am nimerit într-o comună, Pecica, să dăm reprezentaţii, dar ne-au spus că nu ne pot primi că n-au bani. Era 27 de lei biletul. Atuncea eu am venit cu ideea ca rândul întâi să dea o găină, rândul doi ouă şi făină, fiecare ce are în casă, în loc de plata biletului. Era foarte greu. Apoi s-a înfiinţat Opera, cu decretul regelui Mihai şi cu preşedinţia ministrului Groza şi cu Aca de Barbu care era şi solistă, şi artistă emerită, şi regizoare. Au început repetiţiile. De dormit dormeau în cabine, pe paie. N-aveau nici unde să mănânce. Era o singură lampă de petrol şi pe aia se făcea mâncare – cartofi fierţi, fasole. Asta se făcea pe coridor, la cabine şi tot mirosul ăla venea în sală şi lumea ştia ce meniu au artiştii.

Odată îmi spune un solist să-i aduc de-acasă o furculiţăşi o lingură. Artiştii mâncau la gară, în subsol, unde era cantina acarilor. Acolo era o masă lungă de lemn pe care erau farfurii de metal bătute în cuie. De la aceste farfurii, pe un lanţ era o lingură şi venea bucătăreasa, cu un vailingşi o cârpă şi spăla farfuriile, apoi lingurile, de la unul la altul. În ziua în care m-am dus eu acolo aveau ca meniu ciorbă de roşii care se vedea numai că-i puţinînroşităşi câteva macaroane acolo. După ce a venit cu cârpa, felul doi era macaroane cu iz de marmeladă. Şi-acolo mâncau artiştii. Mare jale era, mare jale.

Directoarea, Aca de Barbu, era nemaipomenită. Ca să ajute artiştii, era o lege, dacă cineva salva spectacolul, când era cineva bolnav, atunci primea 500 de lei, care erau aproape jumătate de leafă. Directoarea i-a spus odată recuziterului, cel care are grijă de amănunte, să-i spună nevestei lui să facă un castron mare cu găluşte de cartofi, cu brânză şi bine unse cu unt. Asta în piesa „Casa cu trei fete”. În rol, Kupelwieser era un mare filosof. Eu eram Schani, picolo şi trebuia să ajut la masa asta. În piesă era: „Kupelwieser, nu mai vine cotletul ăla?”, iar el zice: „Vine, vine, e fierbinte”.

Eu m-am dus înaintea lui, am luat castronul, dar sub covorul de scenă erau nişte cuie şi m-am împiedicat de ele şi a căzut castronul şi găluştele au căzut pe toată scena.

Toţi soliştii erau pregătiţi cu farfurii şi cu furculiţe, că aveau ce mânca în seara aia şi mi-au spus: „Ce-ai făcut Schani, ne-ai vărsat găluştele!” Mi-era tare ruşine şi-mi părea rău că au pierdut ei aşa o cină. Am adunat din găluşte şi-am ieşit.

Maestrul Georgescu nu te lăsa să schimbi o vorbă în rolul pe care-l aveai. Textul meu era, la ieşire: „Poftă bună!”, dar la ce să spun „Poftă bună” când toată mâncarea era pe jos. Ei trebuiau să preia de la mine replica şi să spună: „Ura, poftă bună, hai să mâncăm şi să bem!” Eu stăteam în culise şi mă uitam ce fac ei pe scenă. Pe scenă au mai rămas doi, tenorul şi cu soprana, Hamerl şi cu Schubert. Ea i-a cerut lui Schubert, care era compozitor să-i dea ore de canto. Ea era una dintre cele trei fete ale unui mare fabricant de sticle. Ea stătea cu o umbreluţă, iar când să plece deschide umbreluţa, iar în vârful ei era o găluşcă. Ce-au putut oamenii să râdă. În tramvai şi peste tot, până am ajuns acasă mi se spunea: „Aveţi grijă să nu pierdeţi găluştele cum a păţit Schani”.

Eu aveam atunci vreo 14-15 ani. Astea erau peripeţii prin Operă. Era foarte greu.

 Viorica Reus (n.  ) intervievată de Adrian Onica  în februarie şi martie 2002 la Timişoara publicat intergal în Basarabeni şi bucovineni în Banat. Povestiri de viaţă ( Smaranda Vultur, Adrian Onica editori), Marineasa 2010, Brumar 2011.

La Teatru m-am dus pentru că acolo mi-a plăcut mult. La Operă- acolo m-am dus în fiecare duminică. M-am dus, mi-o plăcut…am văzut multe. ( Erau cei din Timişoara care jucau? )  Din Timişoara, de-aici au fost, o echipă foarte bună. ” Prinţul ţiganilor „, ce frumos o fost, în româneşte !

Maria Zettel (n. 1913) Intervievată de Roxana Pătraşcu Onica în 1999 la Timişoara ( Arhiva A Treia Europă , BCUT)