Depozitul de tramvaie și Muzeul Corneliu Mikloși, B-dul Take Ionescu nr. 83
Pe străzile Timișoarei tramvaiul cu cai a circulat începând din 8 iulie 1868, prima linie pusă în funcțiune fiind între Gara Centrală (Gara de Nord) și centrul Timișoarei. În anul 1899 este introdus tramvaiul cu tracțiune electrică.
Pe străzile Timișoarei tramvaiul cu cai a circulat începînd din 8 iulie 1868, prima linie pusă în funcțiune fiind între Gara Centrală (Gara de Nord) și centrul Timișoarei. În anul 1899 este introdus tramvaiul cu tracțiune electrică, în 1920 începând producția de tramvaie la Timișoara.
În 1868 s-a construit din lemn prima remiză pentru 24 de vagoane şi grajdurile pentru cai, pe un amplasament din centrul cartierului Fabric, în vecinătatea Uzinei electrice, de unde a fost mutată din rațiuni urbanistice în 1873-1874 pe actualul amplasament. Aici, în 1876, o clădire existentă a fost amenajată pentru birouri şi locuinţă a directorului societăţii de tramvaie și s-a construit în curtea casei o primă remiză cu 5 linii, căreia i s-a adăugat un atelier de fierărie pentru potcovitul cailor şi o clădire pentru grajduri. În anul 1899, odată cu darea în exploatare a tramvaiului electric, s-a declanșat și reprofilarea fondului construit conform noilor nevoi. Între 1898-1899 s-a realizat un ansamblu de clădiri denumite „Stabilimentul central electric” care, la finele secolului al XIX-lea, era compus din: clădirea direcţiunii, depoul de vagoane pentru o capacitate de 25 vagoane, atelierele de reparaţii şi o magazie la capătul remizei. Cel de-al doilea depou s-a construit în anul 1909, adiacent celui existent, la o dimensiune şi configuraţie identice, mărindu-se cu această ocazie şi atelierul de reparat vagoane.
O a doua etapă de construcţii în incintă are loc între 1920-1926, când ansamblul remizelor se extinde şi se completează cu noi funcţiuni. După un grav incendiu în octombrie 1920, care a distrus atelierele, vechea magazie şi a afectat acoperişurile remizelor şi noii magazii, în 1921 s-au construit noile ateliere, care au permis ca din 1922 toate vagoanele întreprinderii de tramvaie din Timişoara să se construiască şi să se repare aici.
A treia etapă în definitivarea fondului de clădiri este marcată de extinderea ansamblului pe cealaltă parte a străzii unde s-a construit între 1926-1927 cel de-al treilea depou de tramvaie, cu 6 linii şi capacitate de 36 de tramvaie. În decursul timpului, construcţiile remizei de tramvai au suferit o serie de completări, transformări sau adiţii de noi corpuri. Rețeaua de tramvaie a orașului cuprinde astăzi 7 linii, 122 stații, având o lungime de 71,4 km și un ecartament de 1435 mm.
Depozitul de tramvaie din bulevardul Take Ionescu nr. 83 a fost transformat în Muzeul de Transport Public „Corneliu Mikloși”, istoria acestuia începând în anul 2000, o dată cu înființarea asociației non-profit Tram Club Banat, din care fac parte Regia Autonomă de Transport Timișoara și regiile de transport din Arad și Reșița, cu scopul conservării și reabilitării tramvaielor istorice și studierea transportului public.
Colecția muzeului cuprinde tramvaie pentru transportul persoanelor: vagonul tras de cai, vagoanele cu dublă comandă „Gemene”, vagonul motor Timiș T1-62, vagonul Electroputere V 54, vagonul ITB V58, trenul format din vagon motor și vagon remorcă Timiș 2, tramvaiul Duwag GT8 N, alături de tramvaie utilitare: vagonul Lowry, vagonul cu plug pentru zăpadă și vagonul polizor. Au fost primite donații de tramvaie din partea Muzeului de tramvaie din Mariazell și a orașului Viena. În colecția muzeului din Timișoara sunt conservate, de asemenea, troleibuze și autobuze.
În 2017 și 2019 Muzeul Corneliu Mikloși a găzduit o secțiune a bienalei internaționale de artă contemporană Art Encounters.
Bibliografie:
- http://ratt.ro/ – accesat în mai 2021
- L. Roșiu, G. Pașcu, D. Belci, “Timișoara’s Tram Depot- An Engine for the Regeneration of the Fabric Neighbourhood”, 9th International Conference on Structural Analysis of Historical Constructions, Mexic, 2014.
Depozitul de tramvaie și Muzeul Corneliu Mikloși
În Timişoara a trăit Corneliu Miklosy. Era de loc din Covăsânţ, de lângă Arad. Numele i-a fost maghiarizat. După mine, el a fost un geniu managerial. A venit în Timişoara după Unire ca director la tramvaie, făcuse facultatea la Budapesta. Am acasă o broşură despre asta, un mic istoric foarte interesant. De exemplu, el nu angaja la tramvaie ca taxatori sau vatmani, decât ţărani. Întrebat fiind de ce, a spus că ţăranul este obişnuit să se scoale dimineaţa. Tramvaiele plecau la 5.30 din depou, deci trebuia să te scoli la 3.30 dimineaţa. Şi orăşenii erau mai domnoşi. Aşa că angaja numai ţărani din satele din jurul oraşului şi s-a creat un fel de mândrie profesională a ăstora. Am observat un comportament civilizat la ei. (…) După aceea, erau chestiunile tehnice, unde Timişoara era la nivel european. Timişoara a fost singurul oraş din ţară care avea macaze automate, Bucureştiul n-avea, Aradul nici acum nu are… şi alte oraşe. Miklosy a construit lângă depoul de tramvaie de pe Tache Ionescu şase case, pentru angajaţi. (Să fie aproape de serviciu.) Aşa. Asta a fost. dar erau exploataţi! Asta era expresia cu care încercau să denigreze capitalismul. Este o minciună fantastică. Aveau fanfară, aveau casa I.E.T.. ştiţi care este? Pe aleea Imbroane, spre Gara Mică, pe partea dreaptă este o clădire în stil modern, cu un turnuleţ. Avea o sală de festivităţi. Casa IET aţi spus? Da. Intreprinderea Electromecanică Timişoara. Pe fiecare tramvai şi firobuz scria IET. Acolo se întâlneau, aveau bazin de înot… vă daţi seama? Ca un club. Din punct de vedere civic erau un exemplu. În ’90 am întâlnit un om în vârstă care încă era încadrat la tramvaie şi mi-a spus cu efuziune: „Acuma o să se schimbe atmosfera aicea şi-o să fie iar ca în vremea lui Miklosy, o să fie ordine şi-o să fie bine.” Asta s-a transmis în timp, vă daţi seama ce sentiment puternic, un lucru care rămâne în tine! Şi am mai întâlnit şi alţii.
Traian Constantin Novac, născut în 1928, Timişoara – fragment din interviul realizat de Antonia Komlosi în anul 2004, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.
Circulau tramvaie foarte simple şi rudimentare, cu câte un singur vagonaş. Însă deja erau conduse cu electricitate. Îmi amintesc foarte bine că aveam nevoie de pantofi, am rămas fără, copiii. Ne-a luat mama şi ne-am urcat într-un tramvai din ăsta foarte rudimentar, foarte simplu era, să mergem la fabrica de încălţăminte Turul, aşa s-a chemat fabrica. Era fabrica de încălţăminte care există şi astăzi acolo, fostă Nikos Beloiannis. Aşa s-a chemat, acuma nici nu ştiu ce nume are fabrica aia de încălţăminte unde-i cimitirul, în Calea Buziaşului. Ne-am dus acolo. Era un taxator, avea o taşcă, o geantă de piele unde ţinea biletele lui răsucite şi ne dădea. Am plătit în fileri, că aveam bani ungureşti. Era coroană cu o sută de fileri. Nu era o circulaţie aşa mare. Populaţia a fost redusă. Erau puţine linii, circulau în Fabric până la fabrica Turul şi în Cetate.
Oscar Schwartz, născut în 1910, Viena – fragment din interviul realizat de Adrian Onică la Timişoara în anul 1999, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.
În timpul acela tramvaiele au mers extraordinar de punctual! Ceasurile ( stradale n.n.) nu au fost un lux, astea au fost pentru tramvai, că, de exemplu, ai ştiut că în staţia asta e tramvaiul la 8,20! Şi cu acesta în doişpe minute ajungi la gară. Aşa că ai ştiut cum să îţi împarţi timpul! Asta a fost foarte bine făcut înainte de război. Prima staţie unde a oprit a fost lângă Teatru, pe urmă a venit aici în faţa lui Lloyd, pe urmă la Expres… au fost staţiile şi mai scurte… atât de multe staţii erau în centru? Dragă, tramvaiul a fost pentru populaţie, nu noi am fost pentru tramvai!
Elisabeta Dauerbach (Porumb), născută în 1913 la Bacsko – fragment din interviul realizat de Mihaela Sitariu la Timișoara în anul 2003, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.
Cele șase case de lângă depou
E.B.- Fotbalul se făcea pe maidan, jucam între străzi. Jucam fotbal așa: strada Baader, de fapt, Şase Case, asta era denumirea sub care era cunoscută trupa noastră, de-aici, de copii, de puștani, de-atunci, de obicei, jucam cu strada Tapia, o stradă mai apropiată, mai spre vechea Cetate, deja. Apoi cu Strada Telegrafului, o stradă autentică de periferie, ținând de cartierul Fabric… Sau cu cei din Piaţa Unirii…
– Dar nu erau cam departe?
– Nu era aşa departe, pentru că Şase Case era o zonă de interferenţă. Vizavi chiar de blocul unde locuiam, era vechiul depozit de tramvai, ale căror geamuri erau mereu ciuruite de praștiile copiilor, din zonă, cam nestruniți, cum eram pe-atunci… Deci cele 6 Case marcau un fel de graniță între cartierul Fabric, și chiar țineau, atunci, de Fabric, erau la doi pași de Gara Fabric (Gara Mică), şi deja începea, puțin mai încolo, unde e actuala clădire a Poliţiei, începea fostul bulevard Take Ionescu. Eu aşa am cunoscut strada, cu vechea denumire, Take Ionescu, care este şi cea actuală. Dar, o bună perioadă, s-a numit Leontin Sălăjan. Ei bine, de la Miliție încolo, începea o altă zonă a orașului care ducea spre Piața Unirii, spre vechea Cetate. Dar, când eram eu copil, prin anii 5o, nu apăruse încă acea clădire de coșmar a Miliției și Securității. Mai era, este și acum, lângă actualul Inspectorat al Poliției, pe partea aceea, o clădire veche, destul de lungă, antebelică, cu o fațadă stacojie, maronie, cam jerpelită. Aveam, și cu cei de acolo, noi cei de la 6 Case, relații și de prietenie și de adversitate, în funcție de …,,situația geostrategică” din zonă… Cred că acea clădire avusese cândva destinația de-a oferi muncitorilor care lucrau la ILSA apartamente de serviciu. Dar, mai încolo, pe ,,bulevard”, în continuare, pe ambele părți, erau doar câteva case ceva mai arătoase, mai dichisite, un fel de vile; în unele au locuit, o vreme, ofițerii sovietici ocupanți, cu familiile lor. Și era mult spațiu liber… Pe partea aceea, era mult câmp liber, pe care încă puteai zări, păscând, perfect integrate în peisaj, mici turme de vaci, dar și pâlcuri de copii ce băteau mingea… Nu circulau pe-acolo mașini și troleibuze. Circulau doar pe o bandă, pe cealaltă parte, unde, chiar vizavi, apăruse un Complex comercial. Cam tot atunci, în toiul anilor 60, s-au construit blocurile comuniste, pe ambele părți, de fapt a apărut noua zonă de blocuri, Zona Tipografilor.
(…)
– Dar aici, la Şase Case, vă vizitaţi cu vecinii?
EUGEN BUNARU: – Da, mai veneau unii vecini, veneau și câteva colege de clasă ale surorii mele, la mine, pe vremea liceului, venea, frecvent, Viorel Marineasa, colegi de clasă fiind… Mergeam și eu la el, locuia pe Strada Tigrului, în plin cartier Fabric. Cum să spun, tatăl meu a fost bolnav până s-a stins, suferea de un T.B.C. pulmonar, pe vremea aceea era deja o boală tratabilă, existau antibiotice, dar la el au fost nişte complicaţii… Fiind pensionat de boală, trebuind să urmeze un tratament, chiar şi acasă, atmosfera asta probabil că și-a pus amprenta, a influențat … Așa că se preferau vizitele de familie (….) Veneau, totuși, în vizită la noi, destul de des, țin să menționez, doamna Balog şi soțul ei, domnul Balog. Locuiau în blocul vecin, tot aici, la Şase Case. Era o familie de maghiari, nu aveau copii. Ea, doamna Balog, cred că era cea mai bună prietenă a mamei. Vorbeau și românește, și ungurește. A murit prin anii 60, de cancer. Era o femeie extraordinar de bună şi cu noi, copiii. Totdeauna, cînd venea la mama, aducea câte ceva pentru noi. Copiii au această predispoziţie, să li se facă mici cadouri, mici daruri. Ea ne-aducea bomboane, prăjituri. De la ea ne-au rămas şi nişte fotografii, nişte poze frumoase, catolice ca să zic aşa, cu Fecioara Maria şi cu Iisus, le am pe undeva, într-o cutie… Deci ne vizitam cu această familie şi mai avea tatăl meu un prieten foarte bun, domnul Craşovan, așa se numea, care locuia pe Take Ionescu, aici, aproape, într-o casă vis a vis de Poliţie, unde locuia un bătrîn ciudat, profesor de muzică, pe care-l vedeam seara, la un fel de lampă cu abajur, studiind note muzicale şi mi se părea că avea aşa, ceva, o alură faustică, plete cărunte şi nişte ochelari, aplecat mereu, ca un alchimist, parcă, peste nişte hîrtii, probabil partituri muzicale. Domnul Chirvase, așa îl chema, un nume grecesc, probabil, la origine…..
Eugen Bunaru (născut la Timişoara 1945). Fragmente din interviul realizat de Aurora Dumitrescu în 2004 la Timişoara. Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.
În Timişoara a trăit Corneliu Miklosy. Era de loc din Covăsânţ, de lângă Arad. Numele i-a fost maghiarizat. După mine, el a fost un geniu managerial. A venit în Timişoara după Unire ca director la tramvaie, făcuse facultatea la Budapesta. Am acasă o broşură despre asta, un mic istoric foarte interesant. De exemplu, el nu angaja la tramvaie ca taxatori sau vatmani, decât ţărani. Întrebat fiind de ce, a spus că ţăranul este obişnuit să se scoale dimineaţa. Tramvaiele plecau la 5.30 din depou, deci trebuia să te scoli la 3.30 dimineaţa. Şi orăşenii erau mai domnoşi. Aşa că angaja numai ţărani din satele din jurul oraşului şi s-a creat un fel de mândrie profesională a ăstora. Am observat un comportament civilizat la ei. (…) După aceea, erau chestiunile tehnice, unde Timişoara era la nivel european. Timişoara a fost singurul oraş din ţară care avea macaze automate, Bucureştiul n-avea, Aradul nici acum nu are… şi alte oraşe. Miklosy a construit lângă depoul de tramvaie de pe Tache Ionescu şase case, pentru angajaţi. (Să fie aproape de serviciu.) Aşa. Asta a fost. dar erau exploataţi! Asta era expresia cu care încercau să denigreze capitalismul. Este o minciună fantastică. Aveau fanfară, aveau casa I.E.T.. ştiţi care este? Pe aleea Imbroane, spre Gara Mică, pe partea dreaptă este o clădire în stil modern, cu un turnuleţ. Avea o sală de festivităţi. Casa IET aţi spus? Da. Intreprinderea Electromecanică Timişoara. Pe fiecare tramvai şi firobuz scria IET. Acolo se întâlneau, aveau bazin de înot… vă daţi seama? Ca un club. Din punct de vedere civic erau un exemplu. În ’90 am întâlnit un om în vârstă care încă era încadrat la tramvaie şi mi-a spus cu efuziune: „Acuma o să se schimbe atmosfera aicea şi-o să fie iar ca în vremea lui Miklosy, o să fie ordine şi-o să fie bine.” Asta s-a transmis în timp, vă daţi seama ce sentiment puternic, un lucru care rămâne în tine! Şi am mai întâlnit şi alţii.
Traian Constantin Novac, născut în 1928, Timişoara – fragment din interviul realizat de Antonia Komlosi în anul 2004, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.
Circulau tramvaie foarte simple şi rudimentare, cu câte un singur vagonaş. Însă deja erau conduse cu electricitate. Îmi amintesc foarte bine că aveam nevoie de pantofi, am rămas fără, copiii. Ne-a luat mama şi ne-am urcat într-un tramvai din ăsta foarte rudimentar, foarte simplu era, să mergem la fabrica de încălţăminte Turul, aşa s-a chemat fabrica. Era fabrica de încălţăminte care există şi astăzi acolo, fostă Nikos Beloiannis. Aşa s-a chemat, acuma nici nu ştiu ce nume are fabrica aia de încălţăminte unde-i cimitirul, în Calea Buziaşului. Ne-am dus acolo. Era un taxator, avea o taşcă, o geantă de piele unde ţinea biletele lui răsucite şi ne dădea. Am plătit în fileri, că aveam bani ungureşti. Era coroană cu o sută de fileri. Nu era o circulaţie aşa mare. Populaţia a fost redusă. Erau puţine linii, circulau în Fabric până la fabrica Turul şi în Cetate.
Oscar Schwartz, născut în 1910, Viena – fragment din interviul realizat de Adrian Onică la Timişoara, în anul 1999, publicat în Memoria salvată, Evrei din Banat, ieri și azi, coordonat de Smaranda Vultur, Editura Polirom, Iași, 2002.
