Palatul Dicasterial urma să servească drept sediu conducerii țării de coroană Voievodatul Serbia și Banatul Timișan, care a fost înființată după revoluția de la 1848-1849 și avea Timișoara drept capitală.
Palatul Dicasterial urma să servească drept sediu conducerii țării de coroană Voievodatul Serbia și Banatul Timișan, care a fost înființată după revoluția de la 1848-1849 și avea Timișoara drept capitală. Un alt argument important pentru construirea Dicasterialului era acela că, chiriile plătite pentru sediile diverselor instituţii publice, adăpostite de case private, atinseseră un nivel foarte mare. În condiţiile date, autorităţile centrale au decis, prin intermediul deciziei din 20 august 1857, să dea curs iniţiativei susţinute de guvernatorul ţării de coroană, contele J. A. Coronini-Cronberg şi să construiască clădirea Palatului Dicasterial pentru adăpostirea mai multor autorităţi civile din oraș. Construcţia a fost edificată pe locul fostei Case a Administrației Camerale. Palatul, proiectat de către Direcţia locală de construcţii a ţării de coroană, a costat aproximativ 800.000 florini. Clădirea Dicasterialului era considerată una dintre cele mai remarcabile clădiri de mari dimensiuni de la vremea respectivă din tot Imperiul, pentru construcția ei fiind necesari un număr de până la 600 de muncitori. Pentru construcţia Palatului Dicasterial a fost folosit printre altele un locomobil de opt cai putere, care punea în mişcare o maşină de mortar, un circular şi două pompe de apă în acelaşi timp. Lucrările de zidărie au fost asigurate de fraţii Reiber; cele de tâmplărie de moara Hobel din Pesta şi fiii lui Gotthilf din Timişoara; cele de lăcătuşărie de către moara Hobel din Pesta; cele de prelucrare a pietrei de către pietrarii Krauser şi Kellerdorfer din Pesta iar componentele din fontă au fost asigurate de întreprinderea siderurgică din Reşiţa. În momentul încheierii construcției, țara de coroană nu mai exista, Banatul fiind alipit în 1860 din nou Ungariei. Din acel moment clădirea a avut mai multe funcțiuni. Până la incendiul din 1880 a funcționat Fabrica de țigarete, iar în anul 1898, clădirea a adăpostit mai multe tipuri de instituții printre care ‘Oficiul Poștei și Telegrafiei’.
Bibliografie:
Ciprian Glăvan, Presa de limbă germană din Banat. 1771-1867, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015.
Mihai Opriș, Mihai Botescu, Arhitectura istorică din Timișoara, tipar Sc Tempus srl, ISBN 978-973-1958-28-6, Timișoara, 2014.
Dicasterialul – Judecatoria Timisoara
Robert Șerban
singurătatea
e buzunarul de la blugi
unde nu găsești niciodată nimic
dar pentru care te bucuri
tăcut
că nu-i spart
iunie 2022
„A crezut că orașul lui are un destin deosebit. Iubindu-l prea tare, îi sesiza micile monstruozități, exagerându-le. În sinea sa, de mult se apucase de un film ce se baza pe romanul lui Kafka. A început filmările la Palatul Dicasterial, cu fațadele tratate «în stilul sever al primei Renașteri Florentine» (Mihai Opriș), dar cu interioare sordide și sumbre. […]
Era duminică pe la prânz. În acel corp de clădire părea să nu mai fie nimeni. Se afla la etajul al treilea. […]
Își bătea la mașină lucrarea de stat. Unchiul său, pe atunci funcționar la cooperație, i-o îngăduise, cu aprobarea superiorilor.
Pe neașteptate, fără să ciocănească în ușă, intră paznicul. Pe figura acestuia se instalase o frumoase perplexitate. Fără un cuvânt, îl prinse de braț și-l trase după el, politicos, dar cu fermitate. Străbătură coridor după coridor. Coborâră, ca apoi să urce la mansardă. Mergeau aproape pe brânci. Se opriră în dreptul unei uși scunde. În sfârșit, omul deschise gura: «Auziți?» și năuceala de pe chip i se rotunji cu o nuanță. Distinse țăcănitul a zeci de mașini de scris, o bucată muzicală de mare atracție. Paznicul scoase o cheie. În încăpere nu era nimeni. Direct pe ciment zăceau, claie peste grămadă, abia zărindu-se dintre hârțoage, câteva mașini de scris hârbuite. Îi trecu prin cap: «Am mai citit asta undeva». De-abia traseră ușa și zgomotele ritmate se reluară. «Eu mai rămân», spuse paznicul, și zâmbetul său era aproape dureros, «sper să vă descurcați și fără mine».” (Viorel Marineasa, Dicasterial, Târgu Mureș, Editura Arhipelag, 1995, p. 117-118)
Viorel Marineasa Dicasterial ( fragment) Târgu Mureș, Editura Arhipelag, 1995.
S-a mirat întotdeauna cum un artist mare ca Orson Welles a putut rata atât de lamentabil ecranizarea Procesului. Chiar instalarea tribunalului în clădirea unui aeroport parizian s-a dovedit neinspirată.
A crezut că oraşul lui are un destin deosebit. Iubindu-l prea tare, îi sesiza micile monstruozităţi, exagerându-le. În sinea sa, de mult se apucase de un film ce se baza pe romanul lui Kafka. A declanșat filmările la Palatul Dicasterial, cu faţadele tratate „în stilul sever al primei Renaşteri Florentine” (Mihai Opriş), dar cu interioare sordide şi sumbre. Cât despre documentare, şi-o începuse cu ani în urmă, resimţind-o pe propria-i piele.
Era duminică pe la prânz. În acel corp de clădire părea să nu mai fie nimeni. Se găsea la etajul al treilea. Stătea cu geamurile închise, ferit de zăpuşeala de afară, a cărei presiune o resimţea totuşi prin nesemnificative tulburări de vedere şi de respiraţie. De pe culoar îi parvenea clipocitul apeiîn chiuvetă. Nu se sinchisi să verifice robinetul.
Îşi bătea la maşină lucrarea de licență. Unchiul său, pe atunci funcţionar la cooperaţie, i-o îngăduise, cu aprobarea superiorilor. Pe neaşteptate, fără să ciocănească în uşă, intră paznicul. Pe figura acestuia se instalase o frumoasă perplexitate. Fără un cuvânt, îl prinse de braţ şj-l trase după el, politicos, dar cu fermitate. Străbătură coridor după coridor. Coborâră, ca apoi să urce la mansardă. Mergeau aproape pe brânci. Se opriră în dreptul unei uşi scunde. În sfârşit, omul deschise gura: „Auziţi?” şi năuceala de pe chip i se rotunji cu o nuanţă. Distinse ţăcănitul a zeci de maşini de scris, o bucată muzicală de mare atracţie. Paznicul scoase o cheie. În încăpere nu era nimeni. Direct pe ciment zăceau, claie peste grămadă, abia zărindu-se dintre hârţoage, câteva maşini de scris hârbuite. Îi trecu prin cap: „Am mai citit asta undeva”. De-abia traseră uşa şi zgomotele ritmate se reluară. „Eu mai rămân”, spuse paznicul, şi zâmbetul său era aproape dureros, „sper să vă descurcaţi şi fără mine.”
Reconstitui cu uşurinţă drumul de întoarcere. Ajunse într-un timp record în dreptul biroului din care de-abia plecase. Nişte chicoteli îl reţinură câteva clipe în prag. „Altă năzărire”, gândi. Scutură capul, ca pentru a dobândi aplomb în faţa ciudăţeniilor vieţii, şi apăsă clanţa. Chiar pe masa unde lucrase, paznicul făcea amor cu o necunoscută. „Ei drăcia dracului, mi-au împrăştiat toate hârtiile.” „Sper că n-o să mă pârăşti unchiului tău. De altfel, sunt ofiţer de serviciu şi în timpul slujbei mele fac ce cred de cuviinţă”, hohoti neruşinat femeia. Rămase cu ochii pironiţi pe coapsele ei vârtoase, care încă fremătau.
Își văzu de treabă fără să-i mai bage în seamă, deşi ei continuau să-l provoace cu obscenităţi de doi bani. Într-un târziu, făcând pe supăraţii, își luară catrafusele și-l lăsară în plata Domnului.
Trecură, desigur, ore în şir, dar timpul rămăsese încleiat în punctul amiezii. În somn auzi primul ţipăt şi nu încetă să doarmă la cele următoare. Când se dezmetici, întreaga hardughie horcăia, iar pe ziduri se iviră pete stacojii. Un lichid incolor şi puturos ţâşni din podele. Într-un suflet, ajunse la parter. În ghereta lui, paznicul, cu stupoarea revenită în priviri, învârtea în mâini un cuţit uriaş. La picioarele lui, femeia de adineaori, cutremurată încă de spasme, zăcea într-o baltă de sânge.
Își făcu apariţia procurorul, aflat în acelaşi edificiu ridicat în urmă cu o sută zece ani pentru a găzdui un guvernământ efemer.
Mărturie 1
„Tata a murit în 1941, când aveam şase ani. Amintirea lui e foarte vagă, dar atâta cât se păstrează, e totuşi pregnantă. Ce zic eu acum poate părea oximoronic: amintire vagă, dar totuşi pregnantă. Există totuşi enclave de amintire care se păstrează foarte bine. De pildă, atunci când mă lua întâmplător cu el la tribunal, în Dicasterial. Dicasterialul a rămas o clădire fabuloasă pentru mine: de câte ori trec pe-acolo, îmi aduc aminte de epoca aceea. Mi-era şi un pic teamă de coridoarele acelea interminabile şi cam obscure, de forfota aceea de omenire foarte amestecată. Străzile din jurul Tribunalului, de fapt străzile Cetăţii, au pentru mine un farmec deosebit până în ziua de astăzi. De pildă, strada Eugeniu de Savoya, acolo unde s-a născut şi tata, la numărul 7, casă care există şi astăzi, strada Mercy, strada Augustin Pacha de astăzi, strada Griselini, cu copacul meşterilor, în care fiecare, când ajungea calfă, bătea un cui în el, şi se păstrează şi astăzi acolo. Era şi o stradă de care îmi era teamă, nu ştiu de ce, o stradă cotită, actuala stradă Ţarcu, care-mi inspira o teamă obscură la vârsta aceea.
Radu Ciobanu, n. 1935, interveivat de Simona Adam în 2002
Mărturie 2
În spatele acestor două clădiri se vede Palatul Dicasterial care a fost construit între anii 1850-1854, pentru a servi administraţiei. Este în stilul renaşterii italiene, inspirat după Palazzo Strozzi din Florenţa. Se spune că această clădire are atâtea ferestre câte zile sunt într-un an, adică 365. Acest palat a fost iniţial destinat guvernului Voivodinei Sârbeşti şi Banatului Timişan. Cuvântul „dicasterial” vine de la grecescul „dicasterion” şi latinescul „dicasterium”, ceea ce în antichitate însemna „Curtea cu juri”. Clădirea adăposteşte şi azi, în marea ei parte, instituţii juridice.
În spatele Palatului Dicasterial se vede acoperişul şi turnurile Domului romano-catolic.
Else Schuster n. 1925 intervievată de Adrian Onică în 2001, Arhiva A Treia Europă, BCUT.
Mărturie 3
(…) Cum se chema familia bunicului?
E vorba de familia dinspre mamă : Popa, familia se chema Popa. Bunicul se numea Gheorghe Popa, iar bunica, Elisabeta Popa. Noi, copiii, sora mea, Michaela, şi eu, îl apelam pe bunic cu Tata Mare, sau taica, iar bunicii mele ne adresam cu Mama Mare.
Ce profesie avea bunicul ?
Bunicul meu a fost grefier la tribunal, aici la Tribunalul din Timişoara; sigur, mă ducea uneori în clădirea aceea a Tribunalului, în Palatul Dicasterial … Îmi amintesc că eram brusc înfiorat de ziduri, de coridoarele întortocheate, interminabile, destul de întunecate … În imaginaţia mea de atunci toate micile amănunte, ale acelui spaţiu labirintic, exercitau, aşa, un fel, nu numai de curiozitate, de atracţie, dar şi un fel de senzaţie de stranietate şi mister, chiar de o oarecare spaimă… Nu ştiu, nu ştiam de unde veneau acele trăiri amestecate…
Eugen Bunaru intervievat de Aurora Dumitrescu la Timişoara 2004, Arhiva A Treia Europă, BCUT.
