Clădirea din  Piața Mocioni 8: prima locuință a Valeriei – șpaițul Valeriei

Liana Maria Gomboșiu, Valeria dr. Pintea. Un roman familial, Editura Marineasa, Timișoara, 2013, p. 68-69

 Viaţa a continuat în locuinţa din Piaţa Asaneşti 8, după ordinea stabilită de Valeria, cu zilele de curăţenie, de spălat şi de călcat, cu grijă pentru „şpaiţul” care – după câte mi-a spus mama – era foarte important în viaţa unei casnice. Se obişnuia ca, între prietene, să se viziteze „şpaiţurile” (denumire derivată din „Speisezimmer”, cămară) fiecăreia şi cu acest prilej să fie admirate culorile gemurilor de caise sau de măceşe, mărimile şi numărul de borcane, să se schimbe reţete. Până la adânci bătrâneţi şi cu toată vitregia vremurilor, bunica mea Valeria a păstrat în cămara ei ceva din „somptuozitatea” anilor de belşug şi linişte.

Mi se părea un loc magic. Conservele se înşirau în ordine pe rafturile acoperite cu hârtie albă, având modele complicate decupate cu foarfeca pe marginea îndoită în jos, care făcea un fel de volan. Fructele, legumele, condimentele, sosurile, murăturile, compoturile – fiecare cereau alt tip de borcan, altă formă şi mărime, iar acestea trebuiau respectate. Celofanul de pe fiecare borcan era perfect întins, legat cu aţe colorate şi tăiat artistic pe margini, astfel încât forma guleraşe cochete. Etichetele erau scrise caligrafic, cu denumirea exactă a conţinutului şi data de fabricaţie. Buchete de tarhon, de cimbru şi de alte aromate uscate decorau partea de sus a rafturilor, acolo unde erau şi ceaiurile, în cutiuţe de tablă în care se cumpăraseră ceaiuri exotice odinioară şi care erau pline de mentă, muşeţel şi cozi de vişine, legate în snopuri bune pentru o singură ceaşcă de infuzie.

Bucăţile de slănină şi de şuncă erau atârnate de cârlige fixate în plafon, iar pe jos stăteau recipientele cu untură. Fiecare obiect îşi avea locul lui anume şi atunci când, la bătrâneţe, Valeria a renunţat să mai pună pentru iarnă fasole verde în borcane sau să pregătească tot felul de compoturi, locul lor de pe rafturi a rămas gol, neocupat de alte conserve care rămâneau acolo unde fuseseră fixate de la început. Bătaia de cap pe care i-o dădeau Valeriei cele şase camere se datora şi dorinţei ei destul de frecventă de a le schimba mobilierul sau destinaţia – după cum am mai spus. În momentele de „acalmie”, se ocupa de detalii: carpete şi perdele.

Trebuie amintit că ea a încurajat-o mult pe o prietenă, o doamnă David, persoană cu mult gust şi fantezie, care a desenat o serie de perdele şi feţe de masă într-un fel personal, avangardist, am putea spune, pentru acea vreme.

Astfel, la toate ferestrele apartamentului din Piaţa Asaneşti au apărut „compoziţiile” de flori, frunze şi animale, într-o combinaţie de broderie spartă şi de aplicaţii, care captau privirile şi chiar dacă nu se potriveau cu mobilierul mai „vieux ton”, dădeau atmosferei încăperii mai multă viaţă.