Splaiul Tudor Vladimirescu nr. 9
Locuința a aparținut lui Titus Olariu, avocat și fost prefect al județului Severin.
Născut în familia lui Sebastian Olariu, protopopul de Făget, Titus Olariu (1896 – 1960) a studiat la Gimnaziul Român Greco-Oriental din Braşov, pe care l-a absolvit în 1914 cu examenul de bacalaureat, fiind coleg de promoţie cu Lucian Blaga, D. D. Roşca, Ionel Jianu, Coriolan Băran şi Andrei Oţetea.
Contesa Ilona Széchenyi a realizat portretul avocatului Titus Olariu în anul 1919, în timpul Primului Război Mondial, când tânărul a căzut cu aeroplanul pe moșia conților Széchenyi. După participarea la Primul Război Mondial, Titus Olariu a fost bariton la Opera Română din Cluj, Volksoper din Viena, Staatstheater din Dresda, membru al Partidului Naţional Ţărănesc, prefect al judeţului Severin (1932-1933). A fost magistrat, consilier şi preşedinte al Curţii Administrative din Timişoara (1939-1949) și membru al Reuniunii de cântări Corala Banatului din Timişoara sub conducerea muzicală a lui Sava Golumba.
Titus Olariu a fost deţinut politic între 1952 și 1954. Ulterior a desfășurat o activitate de corist şi dirijor al Corului Catedralei Mitropolitane din Timişoara. Doamna avocat Santuzza Olariu, fiica lui Titus Olariu, a donat documentele familiei Olariu Muzeului Național al Banatului în anul 2018.
Construcţia palatelor de pe Splaiul Tudor Vladimirescu este legată de demolarea fortificaţiilor oraşului, care are loc între 1899 şi1910, în urma căreia se mobilează cu clădiri monumentale bulevardele care fac legătura între Iosefin-Elisabetin şi Cetate. Ansamblul din stânga Podului Traian din care face parte şi casa familiei Olariu, pod care formează graniţa între Iosefin (în dreapta podului) şi Elisabetin (în stânga podului), este construit în stilul anului 1900, cu curentele sale specifice de la Art-Nouveau la Jugendstil şi Secession. Clădirea familiei Olariu are un stil Secession uşor geometrizat, detaliile folosite sunt vegetale, utilizate la ancadramente de goluri sau în compoziţia benzilor orizontale care accentuează diferitele nivele sau baza bovindourilor.
Bibliografie
1. Constantin Tufan Stan – Titus Olariu. Artistul şi epoca sa, Timişoara, Editura Anthropos, 2008.
2. Lazăr Gruneanțu – Avocații baroului Timiș 1875 – 2015. Lexicon, Timișoara, Editura ArtPress, 2017.
3. Mihai Opriş, Mihai Botescu, Arhitectura Istorică din Timişoara, ed. Tempus, Timişoara,2014
Pia Brînzeu, Jurnal de familie, manuscris
Stația 14 Locuința familiei avocat dr. Titus Olariu din splaiul Tudor Vladimirescu
15 martie 1944. Schniffi, căţelul mamei, este neliniştit. Mama ştie după semnele sale că urmează alarma care anunţă bombardamentele. Nici nu mai aşteaptă sunetul sirenei, ci îl ia pe fratele meu din cărucior şi împreună cu bunica se îndreaptă spre adăpostul din subsol. Aici, în camerele slugilor, este ordine. Aşa cum le-au lăsat ele când au plecat. Chiar şi bunica, atunci când a adus jos covoarele, le-a pus în hârtie de ziar îmbibată cu petrol ca să nu intre moliile, iar porţelanurile le-a învelit frumos şi le-a aranjat în cutii, cu etichete pe care scrie exact ce conţin. A mai coborât şi geamurile cu vitralii din sufragerie, ca nu cumva să se spargă în cazul unui atac.
Ambele doamne stau cuminţi, doar cu gândurile lor, aşteptând să treacă avioanele. Nu au nici un viitor în faţă. Au rămas singure, cu un copil de crescut, fără bunicul şi fără nici un venit. Cât le vor mai ajunge lucrurile pe care le au prin casă pentru vânzare? Un an, doi? Totuşi mama crede în steaua ei: este născută duminica, iar cei născuţi în ziua Domnului au întotdeauna noroc. Ori de câte ori i-a fost greu, Dumnezeu i-a fost mereu aproape.
Sunt sigure că la sfârşitul războiului vor pune din nou geamurile şi covoarele la locul lor. Nu ştiu însă că, de teama comuniştilor, o parte din porţelanuri, argintărie şi bijuterii vor rămâne în lăzi. În plus, casa va fi invadată de chiriaşi. Două dintre camerele de la subsol trebuie eliberate pentru ei, iar lăzile ajung grămadă, unele peste altele, în celelalte două camere. Praful s-a depus încet, încet, peste ele, cu timpul s-a stricat şi instalaţia electrică, iar broasca de la uşă abia mai funcţiona. Copilă fiind, nu cutezam să intru în întunericul şi murdăria suprapusă timp de decenii. Mă fascina însă conţinutul lăzilor. Ştiam că ele conţin lucruri frumoase, dar bunica nu mă lăsa să le desfac. Nu puteau fi aduse sus, în casă fiind încă trei rânduri de chiriaşi: un mecanic de locomotivă, cu soţia şi o fiică de vârsta mea, un student la Politehnică şi un inginer. Curând bunica va muri, iar mama nu va mai şti ce se află la subsol şi va fi prea bătrână pentru a mai întreprinde ceva.
Abia după patruzeci de ani, când mă voi muta înapoi la părinţii mei, voi avea curajul să cobor în camerele uitate de vreme. O blană uscată de pisică, moartă de mult sub o cutie căzută peste ea, mă întâmpină cu orbitele goale şi mă face să mă simt ca în romanul „Marile speranţe”. În rest, gunoaie aruncate pe geamul întredeschis spre stradă, cărţi de la începutul secolului, instrumente medicale, dantele, aşternuturi brodate, manşoane de blană, pălării, bastoane cu măciulii de argint, şosete bărbăteşti cu monograme. Le răscolesc cu mare plăcere, fascinată de atmosfera pe care o reînvie. Simt că trebuie să le salvez frumuseţea, să le aduc la lumină, să le pun în dosul unor vitrine de muzeu. Voi igieniza şi încăperile, devenite din nou aşa cum erau „pe vremuri”. Avântul meu este însă excesiv. Datorită lui atmosfera subsolului prăfuit se pierde, aşa cum se întâmplă şi cu siturile arheologice puse în circulaţia turiştilor sau cu obiectele expuse în muzee. Nimeni nu mai ştie, dintre cei care le privesc, ce a însemnat să le găseşti şi să le scoţi pe rând din locurile unde au zăcut neatinse multă vreme, să le dai praful deoparte cu gândul la oamenii care le-au folosit şi să te scufunzi în viaţa acestora, descoperind alte dorinţe şi iubiri, alte ţeluri, deşertăciuni sau nefericiri decât cele care îţi însoţesc ţie prezentul.
