Bulevardul Carol I nr. 10
Palatul János (Johann) Hochstrasser, construit între 1912 și 1914, a fost a doua clădire cu trei etaje din Iosefin. Aparține de curentul Secession târziu, cu forme geometrice, anticipând stilul Art Deco.
alatul János (Johann) Hochstrasser, aflat pe bulevardul Carol I nr. 10, a fost construit între 1912–1914 fiind a doua clădire cu trei etaje din Iosefin (după palatul Albert Schott). Edificat în perioada de glorie a Secession-ului în Timişoara prezintă deja forme foarte evaluate, geometrizate, anticipând stilul Art Deco. Este de fapt o formă evoluată a Secession-ului vienez, diferit de “Secession-ul floral” din Budapesta. Singurele elemente negeometrice de decoraţie sunt urnele – ca şi forma acoperişului, inspirat din baroc. Era decorat simplu, dar acum a pierdut decorațiile. La parter era Banca Economică de Comerț, filiala Iosefin.
Palatul Hochstrasser se distinge şi prin dimensiuni: prin elevaţia sa P+3 iese net în evidenţă între clădirile mai scunde dimprejur.
Din păcate vechile ornamente exterioare au dispărut aproape în totalitate, cum a dispărut și unul dintre cele două vitralii ce împodobeau cele două case ale scării. Dacă cel rămas este într-o stare relative precară, cel dispărut, în realitate a fost schimbat cu moderne, dar și meschine termopane.
Despre frumusețea clădirii de odinioară ne vorbește acest vitraliu rămas, dar și stucatura interioară, degradată, dar încă recuperabilă. Palatul beneficiază și de o frumoasă curte interioară, destul de neglijată, dar cu un farmec și pitoresc aparte.
Palatul poate fi vizitat în cadrul turului Edificare și restaurare – Iosefin și piețele sale, iar mai multe detalii despre arhitectura palatului se pot găsi în pagina web dedicată palatului, din cadrul proiectului cultural Heritage of Timișoara.
Palatul Hochstrasser – despre salvarea memoriei urbane
Liana Maria Gomboșiu, Valeria dr. Pintea. Un roman familial, Editura Marineasa, Timișoara, 2013, p. 208, 210
(p.208) De-a lungul întregii sale vieţi, Valeria s-a povestit pe sine multora dintre cei apropiaţi sau chiar mai puţin apropiaţi – poate că dorea, astfel, să lase o urmă, o amintire despre ea în fiecare. A fost felul ei de a-şi pregăti posteritatea. În îndelungatele după-amiezi în care i-am ascultat unele povestioare atât de meşteşugit alcătuite încât nici nu păreau confidenţe, mă gândeam că i-ar fi plăcut să-i duc mai departe povestea, şi nu neapărat s-o scriu. Acest gând al ei – să nu uit o serie de lucruri despre ea – a fost mereu prezent în scrisori.
(p. 210) Recitind tot ce am scris, aproape la fiecare pagină, îmi mai răsare în memorie câte un amănunt, care mi se pare, brusc, important. Constat că am dat uitării nenumărate imagini, personaje, întâmplări, întâlniri asupra cărora nu voi mai reveni niciodată şi care, toate, au avut legătură cu Valeria. Am lăsat multe lucruri abia schiţate, am presupus altele, am şovăit, am mai şi inventat puţin, foarte puţin. Dar nu este grav. Nu este vorba despre o familie care să trebuiască să rămână în istorie, ci doar în amintirea binevoitoare a puţinilor urmaşi şi a celor şi mai puţini care au cunoscut-o şi i-au supravieţuit.
De pe bd. 16 Decembrie 1989 mergem spre bd.Regele Carol I, de unde, prima la stânga, ajungem pe strada Gojdu. La nr.7 este palatul proiectat de arh. Henrik Telkes, cu autorizația de construire în 3 mai 1912. Proprietarul era Adalbert (Bela) Josef Freiherr von Gudenus. Recunoaștem formă geometrizata a stilului arhitectural Secession, așa cum am întâlnit-o și la Casă Miksa Rona/Arthur Kincs în cartierul Fabric și o vom vedea și în cazul altor palate din Iosefin. Deasupra porții este o stemă flancată de un vultur și de un leu.
În anul 1922, printre locatari apărea familia dr. Geza Mannheim. Numele său, al soției Eleonora și al fiului lor Andrei, 20 ani, sunt gravate pe placa memorială din cimitir consacrată victimelor Holocaustului. Ei au făcut parte din grupul de evrei deportați în 1942 în Transnistria, pe motiv că ceruseră viza de tranzit prin Uniunea Sovietică pentru a emigra în Statele Unite. Au fost masacrați, împreună cu alți 25 de oameni, în momentul în care au ajuns în Transnistria, administrată pe atunci de România.
La intersecția dintre bd. 16 Decembrie 1989 și bd.CaroI, de mare căutare se bucură celebra cafenea – restaurant “Elite”, administrată pentru o perioada de restauratorul Bela Kemeny (v. Piața Victoriei, Rectoratul Politehnicii).
Din Piața Mocioni putem lua tramvaiul până la stația bd.Iuliu Maniu, punct din care vom explora aria dintre bd. Regele Carol I, stradă Văcărescu și bd. Iuliu Maniu, centrul vieții evreiești din cartierul Iosefin.
Interesant este că la câteva sute de metri unul de altul se înalță trei palate, printre cele mai aspectuoase din cartierul Iosefin, atribuite arhitectului Henrik Telkes. Pentru toate trei, autorizația de construire s-a obținut în cursul anului 1911; au fost ridicate rapid, în mai puțin de un an, faptul ținând de ritmul vremii, dar și de energia creatoare a arhitectului, care a proiectat 8 palate în 3 ani.
Din intersecția bd. Regele Carol I și bd.Iuliu Maniu zărim, pe dreapta, Sinagoga din Iosefin, iar în față se deschide lungă stradă Johann Nepomik Preyer, pe vremuri plină de mici magazine și case locuite de evrei. Ansamblul de palate Secession, ridicate în anii 1911-1913, este remarcabil: Palatul Miksa Bruck, Palatul Alexandru Pisica, str. Johann Preyer nr.1 și Palatul Albert Schott, bd. Iuliu Maniu nr. 47, ultimele două atribuite arhitectului Martin Gemeinhardt. Pentru primul, măcelarul caser Miksa (Max) Bruck a obținut în 1 iulie 1911 autorizația de construire pe baza planurilor arhitectului Henrik Telkes. Fascinantă este povestea lui Charles (Karcsi) Bruck, născut în 1911, fiul lui Miksa Bruck. După absolvirea Liceului Israelit, a studiat la Conservatorul din Viena, apoi în Franța. La vârstă de 25 de ani a devenit vice dirijor al orchestrei simfonice din Paris. În timpul ocupației naziste și-a pierdut poziția și a participat în mișcarea de Rezistență, pentru care a fost ulterior distins cu Legiunea de Onoare. În 1946, Bruck a revenit în orașul sau natal și a dirijat două sau trei concerte, între altele, cu marea pianistă Monique de la Bruchollerie, pe care el a adus-o la Timișoara. A fost dirijor la Opera Regală Olandeză, apoi la Filarmonica din Strasbourg, în fine, a dirijat orchestra simfonică a radioteleviziunii franceze. În 1970 a fost numit Master Teacher al faimoasei școli de dirijori în Hancock, Maine, care poartă numele fondatorului său, Pierre Benjamin Monteux. A murit în 1995, în S.U.A și a fost înmormântat la Ierusalim.
Vecină cu casă Ludovic Salamon, la nr. 20, proiectată în anul 1935 de Arnold Merbl, antreprenor Konrad Richter, este o clădire cu un farmec aparte, Casa Lajos (Ludwig) Weisz, în stil eclectic, cu ornamentații neobaroc și neorococo, în mare intacte. Pe baza unei analize stilistice comparative, Lucian Muntean a ajuns la concluzia că a fost construită în anii 1894 – 1896. Deasupra porții superbe, sub turnul care marchează intrarea, se distinge pe un mic medalion inițială W a proprietarului. Poarta nu a fost afectată de amenajarea cinematografului și nici de restaurarea conform autorizației de construire din 1946, acordată proprietarei Anna Weisz, văduva lui Lajos Weisz. În perioada comunistă, cinema “ Arta ” se bucură de o mare popularitate, mai ales printre studenți, pentru că se proiectau filme de calitate. Transformat în sală de jocuri pentru scurt timp, în ultimii ani edificiul a fost abandonat. În vara anului 2018, încăperea și grădina au fost preluate de Teatrul Maghiar, care le va amenaja ca spații pentru proiecții și evenimente culturale.
S-a scris și s-a vorbit mult despre iubire și literatură în cochetul palat cu o grădină de trandafiri în spate. Lajos Weisz, care avea o afacere prosperă cu produse agricole, apoi cu materiale de construcție, a fost căsătorit cu mult mai tânăra Anna Johanna, născută Goldschmidt, crescută într-un mediu intelectual liberal la Viena. O poveste de dragoste se înfiripă între ea și mult mai vârstnicul Elek Gozsdu, 57 de ani, scriitor, avocat și procuror-șef, personalitate cunoscută în Timișoara și în lumea literelor. Vreme de 9 ani și-au scris aproape zilnic – Anna din ce în ce mai rar – despre dragoste și filosofie, despre cărți, scriitori și artiști. În final, și-au redactat corespondența, în forma unui volum și au dispus să fie publicată după anul 2000. Scrisorile au apărut într -o ediție îngrijită, adnotată și prefațată de Karoly Alexa și Maria P. Pongracz, sub titlul “Kertunk Istennel hataros. Gozsdu Elek es Weisz Anna levelezese”, 1906-1915 ( Grădina noastră e vecină cu Dumnezeu. Corespondență dintre Elek Gozsdu și Anna Weisz), Editura Kortas, Budapesta, 2001. Ne putem imagina cum bătrâna doamnă, în singura cameră care i se lăsase după naționalizare, se alina cu rândurile scrise demult, până și-a găsit locul de veci în cimitirul evreiesc de pe Calea Lipovei, în 1955.
Pe această notă lirică încheiem plimbarea noastră în decursul căreia am insistat asupra realizărilor evreiești înscrise în piatră, însoțite de povești și de parcursuri individuale .
