Palatul Șstefania, Piața Romanilor nr. 1 – str. Ștefan cel Mare nr. 2
Palatul Ștefania, fosta „Casă de Raport a Municipiului”, numit astfel din anul 1918 după numele soției lui Rudolf Totis, proprietarul clădirii în perioada interbelică. A fost construit de antreprenorul Josef Kremmer senior după planurile arhitectului Székely László în anii 1908-1909, în stilul anilor 1900 (Secession).
Palatul Ștefania, fosta „Casă de Raport a Municipiului” (Piața Romanilor nr. 1 – str. Ștefan cel Mare nr. 2), numit astfel din anul 1918 după numele soției lui Rudolf Totis, proprietarul clădirii în perioada interbelică. A fost construit de antreprenorul Josef Kremmer senior după planurile arhitectului Székely László în anii 1908-1909, în stilul anilor 1900 (Secession). Clădirea a fost restaurată și mansardată după proiectul arhitecților Hortensia Botescu și Mihai Botescu în perioada 2000-2002.
Piața Romanilor a fost construită pe terenul Esplanadei, câmpia „non aedificandi” pe care era interzis a se construi până în anul 1868. În acel an Esplanada din jurul cetății a fost redusă de la 948 metri la 569 metri (300 stânjeni).
După anul 1868 se construiesc clădiri pe latura de est a actualei piețe, în anul 1876 frontonul construit fiind complet închis. Se remarcă palatul Miksa Róna: Piața Romanilor nr. 2 – str. Ștefan cel Mare nr. 4, arhitect Henrik Telkes, în stilul anilor 1900, autorizația de construire emisă în 26 septembrie 1911, terminarea lucrărilor în 1912.
Un factor important în dezvoltarea Pieței Romanilor a fost prezența liniei de tramvai cu cai, care lega Fabricul de cartierul Cetate începând din anul 1869. Linia de tramvai traversa această piață, stația de tramvai aflându-se în mijlocul pieței.
Pe latura sudică a fost ridicat „stabilimentul” aprovizionării cu curent electric a orașului. După anul 1890 au fost construite primele trei case pe latura de vest (spre Cetate) a Pieței Romanilor. Pe latura de nord se află localul „La Regina Angliei”, clădire în a care a locuit pictorul Oskar Szuhanek (1887-1972), și casa dr. Samuel Kohn (bd. 3 August nr. 31, proiectată de arhitectul Albert Krausz, autorizația de construire 26 februarie 1935).
Bibliografie:
Mihai Opriș, Mihai Botescu, Arhitectura istorică din Timișoara, Editura Tempus, Timișoara, 2014
Palatul Ștefania și Piața Romanilor
Povești despre Timișoara de altădată cu Francisc Valkay
Între cele două războaie la Timişoara, după câte îmi amintesc, mai ales în anii 1920 şi începutul anilor 1930 la multe familii evreieşti lângă copii au bone guvernante. La familiile mai înstărite şi cu pretenţii mai mari aceste bone guvernante au fost aduse din Austria sau Germania. Fräulein, cum spuneam noi, a stat cu noi până în vara lui 1927 când, în septembrie, am început şcoala. Ea s-a dus la altă familie, dar din timp în timp venea să ne viziteze. Din 1920 erau ani liniştiţi, prăvălia de confecţii bărbăteşti mergea bine, au putut cumpăra casa de lângă palatul Totis (unde era prăvălia tatălui), casa din Ştefan cel Mare, 4. Comercianţii aici, în Fabric, în acea vreme majoritatea erau evrei – tot în palatul Totis – magazin de ghete Schwartz, mărunţişuri Krausz, textile Denes, parfumeria Spierer şi sucursala Banca Timişoara la colţul cu Ştefan cel Mare (sediul era în Piaţa Sf. Gheorghe, proprietar Sigismund Szana).
Tata se ducea dimineaţă la prăvălie la ora 8, mama mai târziu. În prăvălie mai erau doi vânzători evrei, care au ştiut să servească clientul în mai multe limbi (română, maghiară, germană şi puţin sârbeşte). În spate era un croitor care venea de două ori pe săptămână pentru a potrivi haina pentru clienţi când era nevoie. La prânz se închidea pe două ore, de la 1 p.m. la 3 p.m. Tata şi mama veneau acasă şi luam prânzul – tata se culca pentru câteva minute, mama mai lung. Seara la ora 7 veneau acasă.
Aprovizionarea, piaţa era făcută de mama aproape în fiecare zi (piaţa atunci era în Piaţa Traian). A fost după masă când mama avea alt program. Îmi amintesc că a luat parte la organizaţia femeilor sioniste, dar mai activă a fost în Asociaţia femeilor din comunitatea din Fabric. Se strângeau bani pentru copiii evrei săraci, ajutorarea lor ! şi ajutau cu cele necesare fetele sărace când s-au căsătorit.
Părinţii mergeau des la cinematograful Apollo, cred că am văzut toate filmele mute, muzica furnizată de un pianist aproape de ecran. La unele filme ne duceam şi noi, fratele meu şi cu mine după masă cu mama sau mai târziu singuri.
Annie Hammer, născută Kincs, în 1920 la Timișoara – fragment din Destine evreiești, Getta Neumann, Editura Hasefer, București, 2014.
Printre amintiri
de Zara Chișevescu, clasa a X-a
Liceul Teoretic ,,Nikolaus Lenau” din Timișoara
Crezi că-ți cunoști orașul? Poți spune că te cunoști pe tine, dacă nu-ți cunoști orașul? Știu, e ciudat că te întreb asta, dar ce e Timișoara pentru tine? Clădirile în stil baroc din Piața Unirii, cafelele care se beau în fiecare colț al sau autobuzul 33 mereu arhiplin?
Sincer să fiu, habar n-am ce e Timișoara. E doar un oraș. Sau nu…?
De ceva timp văd orașul altfel. Când vorbesc cu bătrânii de prin farmacii, când îmi opresc privirea la chelnerițele de la terase sau la oamenii de la volan din trafic, mi se arată ceva ce pare a fi o aducere-aminte, care însă nu-mi aparține. Nu sunt amintirile mele, dar sunt atât de colorate și reale, încât parcă le trăiesc. Flash-urile acestea scurte durează maximum cinci secunde. Deși nu-mi aparțin, au totuși un lucru în comun. Sunt despre Timișoara. Le ignor. De ce mi-ar păsa? Poate am halucinații de la insomnia mea. Sufăr de insomnie de când sunt mic; halucinațiile pot apărea cu timpul.
Am ieșit într-o seară cu prietenii la Cinema Timiș. Nu prea voiam să merg. Filmul a fost atât de plictisitor, încât am adormit. Îmi amintesc doar că prietenii mei m-au trezit. Trezirea a fost atât de brutală, de parcă m-ar fi scos din oceanul viselor și dacă mai dormeam încă un minut, aveam să mă înec în propriul meu somn. Acasă n-am mai adormit. M-a durut capul toată noaptea. Ca de obicei, doar lumina din apartamentul meu licărea printre blocurile din Mărăști. Întrebările au început să alerge prin capul meu. Cea mai stăruitoare, asta: Dacă sunt insomniac, cum de am adormit așa de ușor la cinema? Nu mi s-a întâmplat niciodată așa ceva și nu-mi puteam explica. Ciudat. În cele din urmă aveam să ignor somnul neașteptat din cinematograf la fel ca pe toate celelalte ce se întâmplau în jurul meu: insomnia, halucinațiile scurte, job-ul meu de barista. Totuși, întâmplarea din a doua zi m-a speriat.
Era joi și mă îndreptam spre muncă. Lucrez la o cafenea din aproprierea Pieței Libertății. Vedeți paradoxul, nu? Eu, un insomniac, sunt plătit pentru a le vinde oamenilor tocmai cafea, antidotul pentru a rămâne treaz. M-am oprit la farmacia din Piața Unirii ca să-mi iau medicamentele. Stăteam la coadă și, din greșeală, m-am atins de o doamnă mai în vârstă care aștepta în fața mea. Pentru o fracțiune de secundă am văzut doar negru în fața ochilor, iar după aceea m-am trezit din nou într-o halucinație. „Sunt doar cinci secunde”, îmi spuneam în minte. Nu mă aflam într-un un peisaj banal și nici într-o situație pe care o „trăiam” de obicei: eram pe scările catedralei. În fața mea alergau oameni răniți, unii murdari, alții cu drapeluri găurite în mână. Abia atunci am realizat că lângă mine, întinsă pe scări, era doamna de la farmacie. Părea mult mai tânără și plângea în hohote. Ținea în brațe un bărbat din a cărui trup curgea sângele ca dintr-un butoi cu vin. Era o imagine extrem de tristă. Tot haosul din jurul meu mă speria, scandările pentru libertate mă emoționau și toată imaginea mă făcea să plâng. M-am trezit. Doamna din fața mea își luase medicamentele împotriva hipertensiunii, iar acum urmam eu. Halucinația despre Revoluție părea să fi durat mai mult de cinci secunde și mă afectase foarte tare.
Când am ajuns la cafenea, colega mea îl servea deja pe clientul nostru preferat. Avem un mare cafegiu care vine în fiecare dimineață la ora zece și două minute ca să-și ia un Doppio. Nu știm nimic despre el, dar după cum se îmbracă, ambii credem că e vreun corporatist într-o clădire mare din Piața 700. L-am salutat și când ni s-au intersectat privirile, am simțit o amețeală ușoară și am văzut cum cafeneaua devenea din ce în ce mai neclară. „Iarăși o halucinație!”, mă gândeam.
Mi-am scuturat capul și l-am văzut. Corporatistul era extrem de tânăr, avea, probabil, în jur de 30 de ani. Eram în Fabric și, inconștient, mă îndreptam alături de prietenii lui înspre Fabrica de Bere. Un tramvai vechi și galben a trecut pe lângă noi și toți au început să fredoneze „Hei tramvai, cu etaj și tras de cai”. Nu mai auzisem Phoenix de când eram mic. Erau probabil anii 60-70. Ceva nu înțelegeam. Bărbatul de 30 de ani de lângă mine n-avea cum să fie corporatistul din cafeneaua mea. Ar fi fost prea bătrân în ziua de azi. În amintirea cui eram? Unde este corporatistul care „m-a adus” aici? M-am uitat în jur și, dintr-odată, am observat un băiețel, cărat în spate de unul dintre prieteni. Ce mic și scump era corporatistul! Avea o salopetă drăguță și încerca și el să cânte cu ei, deși încă nu știa să vorbească. Odată ce am intrat împreună cu ei pe ușa Fabricii de Bere și am pășit pe parchetul din lemn, care părea să fie același ca cel din prezent, m-am trezit în cafeneaua din zilele noastre. Corporatistul m-a salutat și a plecat cu Doppio-ul.
Mă simțeam amețit și mi-era greață. Halucinațiile mă oboseau. De-a lungul zilei am trăit prea multe amintiri. Am văzut o fostă angajată la Guban, când fabrica nu era o ruină, am fost în Casa Brück, pentru că mă atinsesem de o foarte îndepărtată nepoată a lui Salamon Brück. Am vizitat Palatul Ștefania când încă exista „Carul cu bere” la parter. Am admirat fosta fațadă a Operei, cu statuile ei ascunse în ciment azi. Am trăit mii de amintiri ale timișorenilor, dar și ale Timișoarei.
N-am crezut vreodată că a trecut prin atâtea. Orașul meu avea prea multe povești. M-am întors seara acasă, am intrat în liftul din lemn cu uși glisante și am ținut ușile liftului deschise. Făceam asta când mă plictiseam, pentru a avea acțiune noaptea. Măcar puteam să strig după ajutor și să am de-a face cu pompierii, în loc să stau întins pe patul meu și să mă gândesc la toate deciziile proaste pe care le-am luat.
Brusc, am simțit cum liftul se rotea și cum îmi pierdeam echilibrul. Mă apucase o amețeală groaznică și vedeam puncte negre peste tot. „Dacă iau mâinile de pe uși, sunt blocat aici”, îmi tot spuneam și încercam să le țin cât mai strânse de bucățile din plastic. Amețeala îmi acaparase tot trupul și am simțit cum toată puterea din mușchii mei a dispărut. Normal că am lăsat mâinile libere, pentru că nu mai puteam să mă controlez și am alunecat ușor în jos, închizând ochii. Imagini îmi apăreau într-o ordine haotică. Am văzut tot. Toată istoria Timișoarei. Turcii. Florimund Mercy. Minoritățile. Laszlo Szekely. Bastionul. Politehnica și Universitatea de Vest. Lăstunul. Palatul Mercur. Dom-ul. Podul Decebal. Fabrica Kandia. Catedrala.
Nu mai avea aer. Am fost zguduit ușor. Liftul se blocase, fix cum mă așteptam.
Halucinația sau, mai bine-zis, halucinațiile din lift au durat aparent o oră întreagă. M-am trezit în spital, iar lângă mine stătea pe un scaun sora mea. Sora mea locuiește în București, dar se întâmplase să fie acum aici. Probabil că au sunat-o medicii, ea fiind singura persoană din familie în viață. Desigur, în afara mea.
A ridicat ochii din telefon și mi-a zâmbit.
– Se pare că medicamentele pe care le luai nu-și mai făceau efectul. Am fost să le iau pe cele pe care ți le-a prescris doctorul, mi-a explicat.
După câteva zile am ieșit din spital. Îmi mergea tot mai bine. Insomnia dispărea încet-încet, iar halucinații n-am mai avut din seara aceea.
M-am plimbat cu sora mea prin Piața Traian înainte să plece de la Gara de Est. Treceam pe lângă clădiri, parcuri, statui și-mi aminteam de toți oamenii ale căror amintiri din Timișoara le-am vizitat. Oriunde mă uitam, vedeam o amintire. Ba a unei fete, ba a unui bătrân. Am traversat Podul Decebal și am intrat în Parcul Regina Maria. Familia noastră a locuit în Fabric. Am simțit din nou o mică amețeală și eram pregătit să mă sprijin de sora mea, dar m-am pus pe o bancă albă, mi-am închis ochii și am încercat să mă calmez. O singură imagine mi-a apărut. Eram tot în Parcul Regina Maria și îl vedeam pe tata care mă învăța să merg cu bicicleta. Eram mic și aveam o cască albastră. Tatăl meu, deși zâmbea, era stresat. Nu voia să cad. Am deschis ochii și am tras aer în piept.
În sfârșit, „trăisem” o amintire de-a mea în Timișoara. În sfârșit, Timișoara îmi aparținea și mie.
