strada Andrei Muresanu
Podul de Fier a fost iniţial montat în 1871 în locul actualului pod Traian, situat între cartierele Cetate şi Iosefin-Elisabetin. A fost apoi demontat în 1915 şi remontat în 1916 pe actualul amplasament, tot în cartierul Iosefin.
fost montat în anul 1871 pe locul actualului pod Traian între cartierele Cetate şi Iosefin-Elisabetin, demontat în 1915 şi remontat în 1916 pe actualul amplasament între strada Ady Endre și strada Andrei Mureşanu.
În legendele orașului, acest pod ar fi fost proiectat de celebrul inginer Gustave Eiffel. În realitate, inginerul Lád Károly din Serviciul tehnic al primăriei orașului liber regesc Timișoara a proiectat infrastructura podului și Fabrica de poduri din Reșița, aparținând Societății austro-ungare de căi ferate, a executat suprastructura metalică. Primăria orașului liber regesc Timișoara a coordonat executarea fundațiilor și unele elemente din capetele podului, data de 31 octombrie 1914 marcând finalizarea acestor operațiuni.
Podul a funcţionat şi pentru vehicule timp de 44 de ani pe vechiul amplasament, după anul 1916 fiind montat doar ca pod pietonal în noul amplasament. În prezent face parte din turul Orașul și apa. Malurile canalului Bega, organizat de către Tur de Arhitectură.
Podul de Fier
Liana Maria Gomboșiu, Valeria dr. Pintea. Un roman familial, Editura Marineasa, Timișoara, 2013, p. 155-156
Eram, fără îndoială, foarte caraghioşi şi ciudaţi, străbătând întreg cartierul Iosefin, Lerică îmbrăcat cu pantaloni scurţi, tirolezi, din piele şi cu picioarele nesfârşite vârâte în sandale cu talpă de sfoară, la modă pe atunci, pe cap cu o veche caschetă colonială găsită prin pod. Băiatul încerca să meargă mai încet, astfel încât să ţin pasul cu el. Eu aproape că alergam, mereu în urma lui, slabă, cu două codiţe subţiri răsucite pe cap, rochia decolorată dintr-o veche rochie de dinainte de război a mamei şi tot cu sandale cu talpă de sfoară.
Parcurgeam strada Gojdu, ajungeam la Bega, pe splaiul numit Tudor Vladimirescu. Treceam peste un pod de fier pe celălalt mal, unde spaliul se numea Müller Guttenbrun şi ne îndreptam voiniceşte în josul Begăi, spre Freidorf. În dreapta noastră era gara şi se auzeau trenurile venind dinspre Jimbolia sau îndreptându-se spre acel oraş de frontieră. Şuieratul locomotivelor răsuna deasupra locurilor ce deveneau tot mai puţin umblate. Străzile erau tot mai rare, casele puţine. Ici şi colo erau grădini, ateliere, coşuri ale unor făbricuţe mărunte. Forfota din portul Begăi nu dura mult şi şlepurile coborau la intervale mari. Acolo, nu departe de staţia de pompare, găsise Lerică un loc plin de bălării uriaşe şi de stufăriş mai spre malul apei, un loc ascuns privirilor şi unde făcuse ceea ce el numea o colibă a indienilor din Anzii Cordilieri. Era o construcţie din crengi uscate şi o rogojină veche, foarte întunecoasă, cu tot felul de beţe şi de pungi cu flori de tei şi de izmă atârnate şi care mai aveau un parfum destul de puternic. Lerică mai avea în colibă o pelerină de ploaie foarte uzată şi un fluier. În pragul acelui adăpost exotic, băiatul adusese un bolovan plat pe care se aşeza şi citea, îşi presa florile adunate la malul apei, făcea experienţe pe insecte şi pe broaşte, dar mai mult le urmărea comportamentul şi îl nota într-un carneţel. I-ar fi plăcut să fi făcut parte din expediţia lui Darwin, cu vasul Beagle. Sau să-l fi însoţit pe Humboldt în pădurea tropicală, care era după descrierea savantului „Wald über dem Wälde”, pădure peste pădure, îmi puteam oare imagina aşa ceva? Încercam. Lerică îmi vorbea despre lianele murure, palmierii canaguche, mă uimea cu tot ceea ce ştia despre ţinuturile îndepărtate pentru care se pregătea. Nu se temea de lungimea călătoriilor sale viitoare şi nici de pericole. „Trebuie să rişti în viaţă”, îmi zicea privind visător spre curgerea leneşă a Begăi.
