La sfârşitul clasei a VIII-a am fost fericit să scap de Lipova cu toate atracţiile ei de burgadă…. rurală. (…. Dintre colegii de la Lipova evocaţi – n.n. Smaranda Vultur) pe ultimul (Doru Tulcan) aveam să-l vizitez curând după mutare la internatul Liceului de arte plastice din Timișoara împreună cu noul meu coleg de la „Medie 5” („liceul golanilor” din cartierul Fabric), Peter Kuliner, amândoi fiind ucenici și admiratori ai marelui artist Podlipny. Prietenia cu Peter s-a frânt atunci când a plecat cu ai lui, la mijlocul anului școlar, în Israel. Dintr-o clasă de 40 de elevi, într-un an-doi va dispărea un sfert: Noemi Freund, Sara Țalic, Robert Hild, Maria Reich, Eva Haas, Ludwig Schwartz… Spre „Palestina”, cum se zicea atunci, sau spre alte zări.

Viorel Marineasa, Ficţiune şi istorie, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2020

(…) Dar să mă întorc la adevăratul loc al copilăriei mele, de fapt, cel în care m-am născut, aici pe strada Baader… Vreau să spun că mi-a rămas imaginea acelor dimineţi cînd, nu rețin exact cu ce tren, cam pe la ora 7 sau 8, cînd mergeam la şcoală, adică la Liceul Victor Babeş, mai apoi devenit S.M. 5, deci, aici în cartierul acesta, Fabric, veneau pâlcuri de pilăriţe, așa li se spunea şvăboaicelor, nemţoaicelor din satele vecine Timișoarei. Veneau cu tot felul de bunătăţuri… Îşi purtau coşurile pe cap, aşa, cu multă dexteritate, aveau un fel de broboadă , de cârpe  înnodate, pe care le puneau pe cap, dar într-un mod special, ca să poată susține coșul, cotărița cu ouă, brânză, caș, cârnaț. Mai purtau şi un fel de îmbrăcăminte, de straie, rochii lungi, de-astea rurale, mai închise la culoare. Repet, purtau în mod obișnuit cârpe. Pentru femeia  de la sat, cârpa pe cap era, atunci, ceva obişnuit, indiferent de anotimp. Iar aceste şvăboaice aduceau în piață bunătățuri culinare felurite: caş, smântână şi tot felul de alte preparate, cârnaţi de casă, şuncă…

A.D :- Piaţa unde era?

Piaţa era, aici, aproape, se numea P-ța Badea Cârţan, de fapt, mai înainte, se numea Piaţa de Fân, eu aşa am cunoscut-o, cu denumirea aceasta, Piaţa de Fân…  (……)

Deci, Strada Baader, 6 Case, erau, cum s-ar zice, zona de limită între cartierul Fabric şi strada lungă ducând spre Cetate, spre zidurile vechii tipografii și, mai apoi, intrând în Piaţa Unirii. În perioada când au fost ruşii aici, Take Ionescu, strada aceasta avea, cum am și spus, cîteva case frumoase, arătoase, dar nu dintre cele noi, nu era vorba de blocurile noi, (acestea au apărut mult mai tîrziu), unde locuiau, repet, familiile ofiţerilor ruşi. Şi copiii lor, îmi amintesc, se jucau de-a războiul tot timpul . Aveau nişte uniforme milităroase, frecventau o anumită şcoală, pe undeva pe lîngă fostul Parc al Pionierilor. Iar noi, cei de la 6 Case, dar nu numai,  aveam parcă aşa o oarecare invidie, fără să ne fie cultivată neapărat de părinţi, faţă de copiii acestor ofiţeri, pentru că-i simţeam cumva privilegiaţi şi-i simţeam ca fiind, într-adevăr, din afara spaţiului nostru de joacă, un fel de ocupanţi ai acestor străzi şi locuri… De multe ori, când treceam, în ,,incursiunile” noastre spre Piaţa Unirii, ne ştiau de frică, ca să zic aşa. Aveam acele praştii, se mai numeau – ciudat! – ciudri, nu ştiu de unde provenea acest cuvânt, erau făcute dintr-un fel de crăcane, aşa, din lemn, din crengi mai groase de copac, care  se meştereau, de așa manieră, pentru a fi legate cele două gume, cele două elastice, pe care le șterpeleam de la Fabrica Vulcan, aproape de Gara Mică, şi la capătul cărora montam o bucată de piele unde puneai piatra  şi, întinzînd gumele, îi dădeai drumul pietrei. Și cu aceste praştii îi cam speriam pe aceşti copii de ofițeri sovietici, care aveau și ei un fel de imitaţii de puşti, de revolvere cu care se jucau diverse jocuri, la rândul lor războinice, dar ne cam ştiau de frică şi fugeau. Câteodată, le mai spărgeam și geamurile acelor locuinţe. Până ieşeau unii dintre locatarii încartiruiţi acolo, noi eram deja departe, ne ascundeam. Tot pe strada aceasta erau grădini. Îmi amintesc că pe strada Take Ionescu, unde-i Complexul acuma, vis a vis de Poliţie, erau grădini ale oamenilor din cartier… Ale tramvaiştilor.  Erau grădini până spre calea ferată…

Eugen Bunaru (născut la Timişoara 1945) – fragmente din interviul realizat de Aurora Dumitrescu în 2004, Timişoara, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur

(…) Am şi crescut în Fabric, în casa doamnei Kimmel,  pe strada Zürich, la numărul 2, casă de raport, construită în perioada interbelică pentru a da apartamente în chirie. Apartamentele erau dispuse în lungul unor balcoane lungi, comune, care legau jocurile copilăriei noastre. În spatele casei era parcul, ce proteja în mijlocul său frumoasa vilă în care, cândva, trăise familia Kimmel. Parcul era, pentru ochii copilului ce eram, imens, cu arbori bătrâni. Ţin minte cum toamna ne făceam un fel de „ochelari” din frunzele bătrânilor platani. Din castanii imenşi,  cu coroane largi, culegeam fructele pe care ni le transformam apoi în păpuşi, construite cu ace de gămălie înfipte în corpul gras, maroniu, al castanelor… Tanti Kimmel, trăia jos, la parter, împărţind apartamentul cu familia Erhan. Era tăcută, retrasă. Văduvă a unuia dintre marii proprietari ai Timişoarei, fabricant de lichioruri şi cognac, nu o mai ştia nimeni cine fusese. Mi-aduc aminte doar de sticla pătrată, din sticlă groasă, ce avea frumos înscris, cu litere în relief, numele KIMMEL. Nu mai ştiu cum ajunsese la noi, ţin minte doar nedumerirea mea cum putea numele bătrânei tăcute, ascunse în camera de lângă baie a familiei Erhan să stea acolo, pe sticlă. Toată viaţa m-a urmărit apoi frumuseţea tainică a sticlelor ce ascundeau istorii misterioase ale unor vremuri neştiute… Recuperez, azi: „Ignaz Sándor Kimmel, vestit fabricant de lichioruri şi cognac în urmă cu un veac. Cel mai vechi reprezentant al familiei cunoscut în Timişoara a fost învăţător la „şcoala poporală” din Fabric, în 1784. Cu timpul, familia Kimmel a cumpărat mai multe proprietăţi în oraş, printre care şi o vilă cu un teren în Fabric, în apropierea Gării de Est, unde astăzi se află parcul Zürich. Proprietarii au plantat pe terenul respectiv mai mulţi arbori care dăinuie şi astăzi, dar parcul a fost naţionalizat după al doilea război mondial.”

În casa din parc ne duceam să ne jucăm după-amiezile. Nu înăuntru, pentru că acolo era cantina Fabricii de ciorapi de vizavi. Ne jucăm în faţa casei, în jurul bazinului, gol, unde se întindea o suprafaţă largă unde ne puteam fugări sau unde puteam juca aruncând mingea în sus şi strigând numele de ţară pe care îl alegeam, pentru ca, apoi, să nimerim cu mingea pe cel mai vulnerabil… Uneori ne ţineam echilibrul pe buza bazinului, cu mâinile desfăcute. Dacă  cineva era mai curajos, urmărea această linie sărind într-un picior… Eu nu eram, oricum, dintre aceia.

În cantină am intrat doar o dată: mama era plecată la Iaşi, la o întâlnire a bibliotecarilor şcolari. Eveniment! Pe noi ne-a lăsat singure; ne-a „aranjat” să avem o masă caldă la cantina din parc. Supa cu fidea şi papricaşul cu macaroane mi s-au părut pragul meu de „emancipare”. Ieşeam „în lume”… Doar primul ceai cu pâine cu marmeladă de la Techirghiol va mai fi avut, peste câţiva ani, gustul aventurii ca acea mâncare obţinută întinzând, asemeni tuturor adulţilor, un bon la ghişeul unde bucătăresele repartizau farfuriile şi tacâmurile de aluminiu.

Am făcut o buclă aşa lungă prin cartierul copilăriei mele, la celălalt capăt al său, ca să îmi hrănesc tulburarea descoperirii de azi. Geografia copilăriei e întotdeauna o caldă terapie… Partea din Fabric ce forma graniţele lumii în care am crescut se întindea de la Gara mică, de unde mama ne trimitea la Izvin, dându-ne cuiva „în grijă”, până la vestitele Şase-Case, de unde veneau cei mai mulţi copii ai şcolii, Depoul de tramvaie, pe partea dreaptă, sau strada Telegrafului, unde ne era grădiniţa, sau, hăt departe, două străzi mai încolo, strada Simion Bărnuţiu, unde vom merge la liceu, locul primei mele dragoste – biblioteca mamei şi raiul singurătăţii mele libere… În faţă, linia tramvaiului 2 şi Fabrica de ciorapi, Ocsko Terezia. Târziu, numele legate de acea imensă clădire s-au pus în ordine: arhitectul Szekely Laszlo a trecut în primul plan, înaintea numelui luptătoarei comuniste ce a preluat faima mai vechilor conaţionali.

Sorina Jecza – 18 iunie 2015

Am fost elev la şcoala Pipos. Am avut învăţători foarte buni, care ar fi putut fi profesori, dar au fost repartizaţi la şcolile primare din lipsă de locuri. Domnul Béla era un profesor excepţional, un om mare. Purta mereu la buzunarul sacoului o garoafă roşie, şi la şcoală şi pe stradă. În timpul Primului război mondial a fost locotenent de cavalerie. (…)

„Care-i erau nemulţumirile? Ce nu făceaţi bine?”

Aveam un şorţ mare, verde şi umblam desculţ şi în pantaloni scurţi. Pantaloni lungi am avut voie să purtăm când am absolvit ucenicia, pentru că să porţi pantaloni lungi a însemnat că eşti ajutor de tâmplar. Făceam de toate: împingeam căruţa, duceam oliţa după copiii doamnei din casă, mergeam după apă la fântână, făceam curat, spălam vase şi tot aşa. Trebuia să munceşti pe rupte ca să poţi învăţa şi meseria pe lângă… De aceea după aia am fost mândru de meseria mea, pentru că am suferit şi m-am chinuit pentru a o obţine. Şi niciodată nu m-am lăsat călcat în picioare sau nerespectat. Oriunde am lucrat în viaţa mea, dacă şeful era un om nervos şi se răstea, mi-am dat jos şorţul şi am plecat de acolo. Nu m-am lăsat blamat, pentru că ştiam că fac treabă bună şi că merit să fiu respectat pentru asta. Fie că am lucrat în Timişoara, fie în Budapesta sau la Cluj, Oradea, Szeged sau Pécs, nu mi-am făcut meseria de ruşine. Am intrat în oraş, am întrebat unde este un atelier de tâmplărie, m-am dus acolo şi am lucrat.

Lajos Horwáth (Lali),  născut în 1921, la Becicherecu Mic – fragment din interviul realizat de Antonia Komlosi la Timişoara în 2001, publicat în Smaranda Vultur, Vlad Colar, Thomas Remus Mochnacs, Gabriela Panu, Memorie și diversitate culturală la Timișoara: meserii și meseriași, Editura Brumar, Timișoara, 2013  

Până în ce an aţi stat pe Str. Samuel Micu? Până în ’37, când aveam şapte ani. Începusem deja şcoala acolo şi am întrerupt-o, şi am terminat clasa întâi pe strada… Musorgski cred că se cheamă – în Fabric, aproape de pompierii din Fabric. O stradă paralelă cu Mareşal Joffre – şi-acolo era o şcoală mare, Şcoala Nr. 2, şi-acolo am terminat cele patru clase.

Din dorinţa părinţilor să învăţăm limbi străine, la patru ani am mers la grădinţă germană, unde mă ducea servitoarea prin spate, pe nişte străzi, să ajung la Bega, pe podul de pe Str. Dorobanţi, care ducea la Turbina de Apă în Fabric. Şi pe malul stâng al Begheului era o vilă superbă, c-un parc şi-o grădină. Acolo era o grădiniţă particulară. Foarte mulţi copii din Timişoara au făcut grădiniţa acolo, şi-acum ne întâlnim şi ne ştim din grădiniţă. (Erau taxe mari?) Erau ceva taxe, sigur că da. Dar se ocupa de noi in mod deosebit. În limba germană, bineînteles, numai în germană se vorbea. Doamna era o bătrânică dulce şi drăguţă, cu părul alb, alb, strâns într-un coc, şi-n rochii negre, lungi, de stofă, foarte frumoase. Mi se părea foarte elegantă, şi cred că era aşa. Şi fiindcă era în vârstă, cred că avea nişte riduri pe gât, şi avea întotdeauna nişte bentiţe foarte frumoase care-i acopereau ridurile, nişte bentiţe cusute cu pietricele, înguste aşa, ca degetul. Mi-a părut deosebit de elegantă şi întotdeauna o admiram. Avea nişte ochi albaştrii şi cred c-a fost blondă la viaţă ei, c-avea părul de un alb imaculat. Era bună, blândă, şi c-o vorbă dulce. Tare mi-a plăcut să merg acolo!

Deci, asta a fost grădiniţa. Şi a avut şi ajutoare, pe fiica ei. Ea se ocupa de noi şi te învăţa de toate: şi cum să intri, şi cum să te descalţi, şi unde să-ţi pui lucrurile. Ne-aduceam de-acasă gentuţa – aşa, de tablă aveam – pentru pacheţel. Şi cum să ne scoatem şerveţelul şi cum să mâncăm. Toată lumea mergea la spălat pe mâini, şi înainte şi după… Îţi intrau în sânge nişte reguli de igienă şi de purtare: ce-i voie să faci, ce nu-i voie, nu să ţipi, să urli, cum urlă acum toţi copiii, parcă sunt surzi. Şi fiica mea a fost la cămin, şi când mă apropiam de cămin ziceam că intru la o casă de nebuni, aşa urlau toţi. Nu le pasă de educatori, habar nu au ce se întâmplă cu copiii, pe cuvânt. De şcoală nu mai vorbesc!

Şi la grădiniţă am început să învăţ germana. Pe stradă mai învăţasem de la fete, dar limba literară acolo am început s-o învăţ, la grădiniţă. Şi părinţii mei vorbeau perfect limba literară şi mai vorbeam acasă. Şi au insistat să învăţăm limbi străine.

Xenia Manojlovic, născută în 1930 la Timişoara – fragment din interviul realizat de Simona Adam, la Timișoara în anul 2002, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.