Piața Alexandru Mocioni
Realizate în stilurile Secession și Eclectic neobaroc, palatele conferă un aspect aparte frontului sudic al Pieței Mocioni.
Piața Alexandru Mocioni este traversată în diagonală de bulevardul 16 Decembrie 1989, care împarte astfel piața în două părți distincte, cele două având forme și suprafețe inegale. Partea de sud-est a pieței Mocioni, având formă trapezoidală și fiind organizată inițial ca scuar urban, se află din punct de vedere administrativ în componența cartierului Elisabetin și s-a numit Piaţa Josif, iar ulterior Asănești. În anul 1894, municipalitatea a intrat în posesia terenului fostei esplanade, dar încercările inițiale de-a vinde noile parcele nu au dat rezultatele scontate. Abia în anul 1901 au fost construite imobile și pe frontul de sud al pieței, amplasament aparținând cartierului Elisabetin.
În piața Mocioni, la nr. 3, șirul impozantelor clădiri ridicate la începutul sec. XX debutează cu Palatul Dauerbach, imobil construit în anul 1910, în decurs de nouă luni de zile. Clădire cu trei niveluri, construită in stil eclectic, palatul Dauerbach deschide, de la est la vest, șirul palatelor din piața Mocioni. Printre elementele decorative cele mai importante sunt medalioanele încadrate de frunze de acant de sub aticul din zona centrală și din margini, cornișa cu redani, ghirlandele decorative de sub ferestrele de la etajul al doilea și ferestrele cu ancadramente puternic profilate cu motive în stucatură.
Urmează casa arhitectului Karl Hart, imobil amplasat în piaţa Mocioni, la nr. 4, construit în anul 1901 în doar cinci luni şi jumătate, de arhitectul cu acelaşi nume. Palatul se numără printre puţinele clădiri în stil eclectic cu influențe neobaroce (în zona timpanelor din partea superioară a clădirii, decorația de deasupra accesului pe balcon) și neoclasice (modilion sub cornișă, ancadramentele ferestrelor de la etajul al doilea) realizate în Timişoara după anul 1900. La ora actuală fațada palatului se află într-o avansată stare de degradare. Deasupra ferestrei centrale de la etaj se poate observa un blazon decorativ cu monograma ”KH”, reprezentând inițialele arhitectului și totodată proprietarului clădirii.
Palatul următor, de la nr. 5, este casa Jakob Fischer, proiectată de arhitectul Gabor Fodor şi construită în anul 1910, în decurs de șapte luni de zile. Aparține stilului Secession și se evidențiază prin ancadramentele ferestrelor etajului al doilea și măștile feminine de pe fațada principală.
În aceeaşi piaţă Mocioni, la nr. 6, colţ cu strada I. Heliade Rădulescu, se află cele trei palate alipite ale lui Béla Fiatska, construite în anii 1910-1911. Ansamblul arhitectonic a fost proiectat cu câte două etaje pentru fiecare palat, ferestrele celor trei imobile reprezentând elementul comun al acestora. Dispuse la aceeaşi înălţime, ferestrele se diferențiază prin decorul ancadramentelor, oferind astfel fațadelor un aspect diferit, deşi toate se încadrează în acelaşi stil Secession.
Bibliografie:
- http://www.timisoara-info.ro/ro/atracii-turistice/cartiere-istorice/iosefin/obiective/178-palatele-piata-mocioni.html – site accesat în data de 15 martie 2020.
- https://www.pressalert.ro/2014/05/timisoara-uitata-casele-vechi-din-elisabetin-intre-ruine-si-bijuterii/ – site accesat în data de 15 martie 2020.
- https://heritageoftimisoara.ro/cladiri/Elisabetin/adresa/Alexandru+Mocioni/4 – site accesat în data de 15 martie 2020.
- https://www.turdearhitectura.ro/ro/blog/pia%C8%9B-mocioni/ – site accesat în data de 15 martie 2020.
Pia Brînzeu, Jurnal de familie, manuscris
Stația 3 Șirul palatelor din piața Al. Mocioni
4 iulie 1937. Mama are șaptesprezece ani. Se pregătește să plece la Innsbruck, să-și petreacă vacanțele la bunica ei. Împachetează. Va lua toate rochițele făcute de doamna Traxel: cea de in, cu flori mărunte albastre, cea de catifea roșie și cea neagră de mătase, pentru ocazii mai deosebite. Nu va uita nici pantalonii albi, o noutate de care este foarte încântată. Bunicul nu vrea să o lase să umble în pantaloni, e prea extravagantă așa, dar mama nu-l ascultă. Se simte bine în ei, e liberă să se miște în voie, iar pe munte sunt foarte comozi.
Bunica mamei locuiește pe strada Meran, la numărul 4. E chiar în centrul orașului. Dedesubt stă Tante Mizzi și vărul Helmuth. E întotdeauna invitată și ea la cafea, la ora 5, și abia așteaptă să coboare un etaj până la ei. Atunci vin mai mulți prieteni de-ai lui Helmuth și prin ei cunoaște toată lumea bună din oraș. De Paști, a vrut să o întâlnească Fritz, un tânăr firav și vorbăreț. A invitat-o la plimbare și după aceea a dispărut brusc, oprit, spune el, de bunicul lui la fabrică. Au avut noi probleme de producție. Din martie, de când Austria a fost anexată Germaniei, nu mai fac doar podoabe, ci au început să producă lentile pentru binocluri, lunete și lupe. Totul pentru Wehrmacht, totul pentru război.
Fritz va veni și azi la ora cinci. Bunica o îndeamnă să fie drăguță cu el, doar se cunoaște cu toată familia lui. Mama nu prea are chef de Fritz, îi place mai mult Manfred, fratele lui, dar Manfred are deja o iubită. Totuși, bea repede cafeaua și îi face pe plac bunicii, pornind alături de Fritz prin oraș. Astăzi, tânărul nu face altceva decât să îi vorbească despre bunicul lui, un simplu ucenic din Boemia obsedat de strălucirea sticlei. În tinerețe a stat toată ziua în atelier, gândindu-se cum să șlefuiască mai ușor pietrele. Când a găsit o metodă nouă, a patentat-o și a putut să devină independent. A pornit-o prin imperiu să caute apele care i-ar putea asigura energia necesară unei fabrici și s-a așezat la Wattens, lângă Innsbruck.
„Pietrele strălucesc ca ochii fetelor îndrăgostite”, îi șoptește Fritz mamei, „iar fetele îndrăgostite devin neveste bune, nu-i așa?” „Nicidecum”, îi răspunde mama, „ochii fetelor îndrăgostite lucesc ca briliantele, nu ca sticla colorată.” De aceea, își spune ea în gând, n-a purtat niciodată brățara primită de la Fritz. Zace și acum neatinsă într-un sipet acasă, la Timișoara, prea se vede că este din sticlă. Și de aceea nici nu se va mărita cu el. Să fie toată viața înconjurată doar de sclavii sticlei colorate? „O piatră veritabilă, oricât de mică”, continuă mama cu voce tare, „este mai frumoasă decât cele mai năstrușnice pietre sintetice.” „Nu ai dreptate”, o contrazice Fritz, „multe, multe pietre strălucitoare dau iluzia astrelor de pe cer și femeile vor să se înconjoare cu ele, să simtă că pot zbura printre stele. Nu poți să o faci cu briliantele, e prea scump…” Asta e atracția pe care mizează bunicul lui Fritz, iar nepotul e de acord cu el, îi place filozofia bătrânului și crede în adevărul ei. Le va aduce cu siguranță mulți bani. Ceea ce nu-i place însă este floarea de colț aleasă ca logo pentru bijuteriile lor. Când bunicul nu se va mai opune, el, Fritz, va schimba floarea de colț cu o lebădă albă. Gingașă, mlădioasă și cu gâtul lung, ca prima literă din numele lor, Swarovski…
Timișoara, un loc de poveste
de Matei Popa, clasa a VII-a
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Timișoara
În paginile de istorie, Timișoara își scrie povestea,
Cu cuvinte ce rămân vii și pline de semnificație.
Pe străzile ei pietruite se plimbă umbrele trecutului,
Iar ecourile eroilor se aud în fiecare colț și în fiecare piatră.
La marginea orașului, în pădurile de castani și salcâmi,
Se spune că se aud încă suspine de iubire și doruri neîmplinite.
Sub cerul înstelat, pe malurile Begăi, cresc povești de dragoste,
Și legende vechi transmise din generație în generație, ca vântul ce mângâie frunzele copacilor bătrâni.
În Piața Unirii, inima orașului bate mai tare,
Printre clădiri și fântâni arteziene ce strălucesc sub lumina lunii.
Aici, au loc întâlniri și comploturi politice,
Și se spune că fiecare piatră păstrează un secret ce așteaptă să fie dezvăluit.
Pe străzile înguste din Cetate, se ascund taine și mistere,
Iar fiecare colț are o poveste ce așteaptă să fie descoperită.
La fiecare pas, simți că pășești într-o altă epocă,
Și poți auzi suspinele de odinioară și râsetele copiilor ce aleargă pe străzile vechi.
În cafenelele boeme, se nasc povești și idei revoluționare,
Unde poeții și intelectualii își găsesc refugiul în cuvinte și gânduri.
La o masă de cafea sau sub lumina lămpilor cu gaz,
Se nasc discuții aprinse și planuri ce vor schimba cursul istoriei.
La marginea orașului, în suburbii și cartiere mărginașe,
Se ivesc povești de viață și de luptă pentru supraviețuire.
Fiecare casă și fiecare curte ascunde o poveste,
Și fiecare locuitor își poartă cu mândrie tradițiile și obiceiurile strămoșești.
La granița dintre trecut și prezent, Timișoara își construiește viitorul,
Cu încredere și hotărâre, depășind obstacolele ce apar.
În fiecare zi, se scrie o nouă pagină în cartea destinului său,
Și fiecare locuitor își adaugă povestea personală la mozaicul bogat al orașului.
În Parcul Central, sub umbra copacilor seculari,
Se desfășoară povești de prietenie și dragoste, de bucurie și tristețe.
Fiecare bancă și fiecare alee ascunde amintiri și întâmplări,
Și fiecare vizitator adaugă un nou capitol la frumoasa carte a parcului.
La granița dintre realitate și fantezie, Timișoara devine un loc magic,
Unde se întâlnesc personaje fabuloase și creaturi mitice.
Pe străzile înguste și în piețele aglomerate, se desfășoară scene de basm,
Și fiecare locuitor devine părtaș la o poveste ce depășește granițele realității.
La răscrucea dintre culturi și tradiții, Timișoara devine un amestec al diversității,
Unde se împletesc obiceiuri și ritualuri din toate colțurile lumii.
În fiecare festival și sărbătoare, se celebrează unitatea în diversitate,
Și fiecare locuitor se simte mândru să facă parte din acest oraș multicultural.
La marginea și în inima orașului, natura își arată splendoarea,
În grădinile și parcurile ce se întind la infinit.
Fiecare copac și fiecare floare își spune povestea,
Și fiecare râu și fiecare lac devin mărturie a frumuseții orașului.
Prin trecerea anilor și schimbările ce vin odată cu ele,
Timișoara rămâne un loc plin de farmec și mister.
În inimile locuitorilor și în amintirile străbune,
Se păstrează vie flacăra ce aprinde spiritul orașului și îi dă viață.
La finalul călătoriei prin Poveștile Timișoarei,
Îmi întorc privirea cu nostalgie spre orașul ce-mi stă în față.
Cu inima plină de amintiri și sufletul îmbogățit de experiențe,
Mă desprind încet de acest loc al poveștilor și al magiei.
Cu promisiunea că voi reveni într-o zi, să descopăr noi povestiri,
Plec cu pasul ușor și cu zâmbetul pe buze, căci știu că acest oraș,
Cu toate poveștile sale, va rămâne mereu viu și plin de viață,
Un loc unde istoria se împletește cu prezentul, iar viitorul strălucește mereu în zare.
La răscrucea drumurilor, întind mâna spre cer și rostesc un ultim gând,
Mulțumindu-i Timișoarei pentru frumusețea sa și pentru poveștile minunate.
Cu inima plină de recunoștință și dorința de a reveni,
Plec către noi aventuri, dar cu promisiunea că amintirile din Timișoara vor rămâne mereu vii în sufletul meu.
–-
În primii mei ani de studenție m-am mutat în Timișoara pe o străduță mică dar totuși fermecătoare din Piața Mocioni numită Emanoil Gojdu. A fost dragoste la prima vedere, căci aveam să aflu că acea clădire în care urma să locuiesc, având o curte interioară cu o grădină superbă, fusese de fapt un conac.
Devenise micul meu colț de rai dintr-un oraș mare și încă necunoscut. Chitara vecinului de la parter în serile de vară, mirosul hainelor puse la uscat într-un colț al curții de către vecina de la etajul 1, tatăl unei vecine care venea mereu în vizită să îngrijească grădina împreună cu „doamna lui” căci astfel „timpul trece mai frumos”, râsul micuței Petra când se juca cu pisicile, toate s-au păstrat ca o amintire vie în mintea mea de câte ori mă gândesc la acest loc.
Însă acesta nu era singurul loc atât de fermecător care părea că face parte din altă lume. Chiar lângă noi, la numărul 7, se afla Palatul baronului Bela Gudenus de Gad, cu o arhitectură admirabilă care se completa perfect cu nuanțele de alb și roz de primăvară ale copacilor înfloriți așezați de o parte și de alta a străzii. Nu am știut niciodată cum se numește, însă am aflat prin intermediul site-ului Spotlight Heritage că acesta a aparținut unei familii nobile din Austria.
La ieșirile de pe stradă aveam pe o parte Bega, frumos amenajată, unde copiii se jucau, oamenii alergau, se plimbau cu bicicleta sau cu animalele lor, iar pe cealaltă parte, în drumul meu spre facultate se arăta o altă clădire dominantă și cu un aer aparte: a doua locuință a Valeriei Pintea. Aceasta exprimă atât de frumos sentimentul de casă primitoare și plină de povești, povești despre care am aflat cu uimire cu ajutorul Spotlight Timișoara că sunt prezentate în romanul „Valeria dr. Pintea” scris de nepoata acesteia, Liana Maria Gomboșiu.
Nu aveam cum să nu remarc cât de diferite sunt cele două ieșiri ale străzii dar cât de bine se completează una pe cealaltă pentru a evidenția legătura dintre „atunci” și „acum”. Între timp, Timișoara a devenit pentru mine „acasă”, căci deși evoluează constant, reușește să își păstreze frumusețea de odinioară care o face fascinantă și misterioasă.
Codreanu Bianca, Studentă UPT, 2023