Foarte frumos a fost dincolo de Uzina electrică de pe Bega, în partea din Fabric, la capăt. Era o mică uzină electrică, cu o cascadă, dar dincolo de uzină a fost un ştrand formidabil. Aşa ceva Timişoara nu are nici în ziua de astăzi. Erau făcute, din scânduri, ca două clădiri cu etaj, unde erau numai cabine, ca să-ţi laşi hainele. Erau angajaţi care-ţi dădeau cheia, cu număr şi nu se fura nimic pentru că tu dacă ieşeai şi-i dădeai cheia celui care era la un ghişeu, o agăţa ca la hotel şi acolo stătea. Era cabină şi acolo îţi agăţai hainele. La capătul ambelor clădiri erau duşurile, iar la mijloc era un mare restaurant, un bufet restaurant, frizerie, cofetărie. Pe urmă erau alte două clădiri, dar nu cu cabine, ci cu dulapuri. Acolo era cabină comună unde îţi puneai în dulap hainele. Mai încolo erau două compartimente mari pentru nudism. Era un ştrand foarte mare, dar a fost părăsit după război.

Vladimir Nenadovici, născut în 1923, Timişoara – fragment din interviul realizat de Adrian Onică la Timișoara în anul 2003, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

Ştrandul era la Bega, în spatele barajului. Acesta era ştrandul cel mai mare, foarte bine întreţinut, era malul dinspre oraş, nu malul dinspre Vlaşca Mala. Era foarte îngrijit. Nisipul era greblat în fiecare dimineaţă. Era acolo mult personal, dar lumea nu arunca pe jos. Dacă întâmplător se nimerea o hârtie pe jos, era personal care venea şi o culegea. Era foarte curat. Scăldatul era în Bega. Era curată, presupun, pe vremea aceea. Nu era.  Bega e Bega, mâloasă. Bega nu e mâloasă când apa e foarte rece şi mâlul cade la fund, adică iarna. Însă când apa e caldă, mişcarea browniană aduce mâlul la suprafaţă şi deci era mâloasă. Exista duşul şi după fiecare ieşire din Bega, te duceai la duş să te speli.

Mihai Şora, născut în  1916 la Ianova, Timiş – fragment din interviul realizat de Smaranda Vultur la Băile Herculane în 2001, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

Crişanul s-a înfiinţat în 1924… după Crişan Nicolae. A lui a fost toată zona şi atunci a parcelat-o şi a vândut-o. Aici n-au fost oameni cu pământ, toţi erau muncitori veniţi din oraş sau din alte locuri. Fiecare şi-a făcut la început o colibă şi mai târziu au construit case mai mari. Pe atunci n-au fost drumuri pietruite sau asfaltate, numai noroi era. Numai vara se cumpărau lemne, când era uscat şi putea intra căruţa, că iarna dacă luai ţi le punea jos la marginea cartierului şi trebuia să le cari cu roaba sau cu sacul. Aici în Crişan au locuit mulţi unguri, mult mai mulţi ca acum, nemţi, români, câţiva sârbi, unul sau doi evrei. Pe strada aceasta era o familie care nu mâncau decât nuci şi mere şi din astea. Din aia trăiau şi fata lor n-a rezistat, s-a îmbolnăvit şi a murit. A rămas bătrâna, Ler-néni o chema. Mergea tot timpul la baie vara cu un fel de colac, ca să o ţină apa sus. Mergea la baie în alea şi cu bastonul, săraca. Şi erau pe atunci mulţi tineri, foarte mulţi pe aici… Pentru distracţie era cârciuma lui Dinu-baci, cu un ring mare de dans, era cârciuma lui Fogli şi la colţ mai era o cârciumă, a lui Roman, unde mai târziu s-a făcut primărie. Na, şi tineretul acolo mergea. Orchestra locală era formată din cei trei băieţi Müller. Erau nemţi şi au plecat în război ca soldaţi germani. Loizi, cocoşatul, era violonist şi cânta şi la tamburină, Gheza cânta la benjo şi Feri la chitară. La ei s-a lipit Sücs-baci cu tamburina şi mai un toboşar, venea Körösi-baci cu saxofonul. Şi era distracţie. În fiecare an pe 15 iulie era Kirvai sau Buciu şi pe 15 august era Ruga, a românilor. Atunci în fiecare duminică seara era dans, uneori se ţinea bal: Balul de Ciocolată, Balul Culesului de Struguri, Balul de Recruţi. Atunci la Kirvai era bal, la diferite sărbători: de Crăciun, Paşti, Rusalii… tot timpul.

Sipos Péter, născut în 1925 – fragment din interviul realizat de Antonia Komlosi la Timișoara în 2003, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

Unde mergeaţi la  ştrand? La Bega. La Ştrandul mare, dar nu ăsta care e acuma, modern şi oribil, era… Deci, dacă mergeai cu tramvaiul numărul unu, ajungeai în faţa Parohiei române din Fabric, unde stăteau Şorii, nu? Adică viitorii mei socri, de care nu ştiam atuncea şi tramvaiul o lua, înainte de pod, la dreapta, spre Uzina Electrică. Făcea colţul şi mergea până la Uzina Electrică. Acolo era End Station, toată lumea jos. Şi acolo-l şi aşteptam. Numărul unu. De-acolo până la gară.

Şi ăsta era un ştrand lung de cinci sute de metri, cu bănci, cu aparate de gimnastică, cu nisip minunat pe jos, cu apă murdară… de groază! Că odată am văzut plutind şi un porc mort, de prin satele… Mai târziu, când eram studenţi şi eram în flirt cu Mihai Şora, atunci luam barca şi mergeam până în primul sat, Remetea sau care… mergeam cu barca acolo şi ne mâncau ţânţarii de muream şi discutam despre Proust şi nu ştiu ce… acolo am citit mai mult Proust decât acasă.

Dar ştrandul timişorean a fost şi este o legendă. Mergeam la început cu părinţii, cum vă spuneam, tata era bun înotător şi pe mine m-au dat legată de sfoară, să mă înveţe. Şi am învăţat, după regulă. Şi după a şasea sau a şaptea lecţie, mi-a spus: Ia încearcă şi singură. Şi gata am fost. Deci, în Bega se înota.  În Bega. Şi mai şi înghiţeam din porcăria aia. Şi înghiţeam mai ales când săream de pe trambulină! Săream în cap. Şi, vai, eram foarte băieţoasă. Şi, vă spun, ne băteam cu băieţii şi erau şi câţiva băieţi de la Loga, foarte drăguţi şi foarte sportivi. Şi acolo am lăsat în amintirea mea ştrandul şi celălalt, zis ştrandul mare… am fost şi-acolo, poate cu cincisprezece ani în urmă, dar nu… Şi nu vreau să-l uit pe ăla… Credeţi că era proprietatea cuiva? Cine îl amenaja? Cred că era al oraşului. Nu văd de ce ar fi fost proprietar particular, că oraşul îl administra. Avea şi ceva terase? Avea… Deci, pe partea cealaltă erau nişte băi şi o cabină – două pentru solar, unde puteai să te dezbraci complet, că nu era moda ca acuma, să-ţi arăţi tot. Iar pe partea cealaltă era un şir de cabine, la care urcai, deci cabinele erau puţin înălţate peste terenul propriu-zis, de jos şi, la mijloc era o… ca o piaţetă, să zicem, un chioşc mare, mare, ca o hală, unde intrai înăuntru şi puteai cumpăra pâine cu unt cu ardei. Pâinea groasă cât patru degete ale mele acuma şi untul gros de un deget pe el şi cu o felie sau două de ardei gras, verde, care era crocant şi parfumat şi muşcai din el… era ceva… Nu te duceai la Cola sau Pepsi sau alte porcării, ci beai apă. Asta era o modă.

Mariana Şora, născută Klein, în 1917 la Timişoara – fragment din interviul realizat de Smaranda Vultur la Băile Herculane  în 2001,  Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

De la Uzina de apă la cartierul Plopi

(…) « Am compensat astăzi pierderea, plimbându-mă prin estul Timişoarei, acolo unde cândva se aliniau, pe malul Begăi, plopii.

Teren jos, situat, iniţial, în afara oraşului, folosit, lungă vreme, la mijloc de secol 18, pentru orezăriile cetăţii. Pe când stăpână îi era Malva, văduva contelui Ladislau Gyurky, aşezarea se chema Kardos-telep. După războiul dintâi, terenurile au fost vândute unei populaţii modeste, meseriaşi unguri şi nemţi, iar aşezarea s-a apropiat încet-încet de oraş, devenind cartier al acestuia. Prin anii 40, aici a locuit, o vreme, Romul Ladea. Îndrăgostit de copacii-străjeri ai apei, Ladea a impus noul nume al cartierului, Plopi.

Clădirea uzinei de apă, ce stăpâneşte Bega, datând  din 1910, a fost proiectată de Székely Laszlo, arhitect-şef al Timişoarei,  devenind una dintre efigiile arhitecturii industriale a Timişoarei. Echipată cu trei turbine marca Ganz Danubius, aduse de la Budapesta, produce şi acum curent electric pentru oraş.

Am revăzut azi cartierul, cu care, în câteva rânduri, mi s-a intersectat viaţa. Strada Zürich a copilăriei şi adolescenţei mele se lipea de linia tramvaiului 2. Mai jos de ea, începea aventura. Cei ce se încumetau spre Plopi erau doar temerarii. Prin anii 70, în Plopi se jucau doar băieţii „şmecheri” ai oraşului. Întâlnirea era la Uzina de apă. Veneau cu bicicletele, purtând pe ghidon câte o fată mai curajoasă, împurpurată de aventură. Înotau până la podul de la Prinţul Turcesc. Seara, după ce umpleau cu tutun mărunţit câteva foiţe de ţigară, se întorceau pe biciclete, în grup, spre oraş. Mai târziu, când a apărut Clubul de canotaj al oraşului, exerciţiile tot aici se făceau. La Turbină, la Uzină erau locurile cu iz de îndrăzneală ce au marcat o generaţie cu gustul riscului. Kelemen Pista, Szekeres Gabi, Cuci sunt dintre cei ce au păstrat ascendentul tinereţii petrecute în Plopi.

Peste ani, când am devenit profesoară, surpriza a fost să mă întorc în cartier, la şcoala de pe Moise Nicoară, ce se prelungea până spre Bega, aproape de podul de la Prinţul Turcesc. Am bătut străzile din zonă, făcând, ca profesor diriginte,  „vizitele la domiciliu” recomandate de învăţământul comunist. Străzile le recunoşteam după sonorităţile ce-mi reverberau în memorie, lumea, însă, se schimbase. Pe Dorobanţilor, la linia de tramvai, apăruseră noii locuitori ai cartierului, ţiganii, pentru care şcoala era o obligaţie facultativă. Calea Ghirodei, însă, ce se adâncea în Plopi, rămăsese la fel: populată cu oameni modeşti, amestecaţi, ce nu îşi mai aveau, însă,  atelierele acasă, ci erau muncitori la  fabricile din oraş: Electrotimiş, UMT, 6 Martie… Case mici, curate, îngrămădind nişte curţi ce-şi împărţeau funcţiile între atelierul dispărut, grădiniţa cu legume, depozitul de lemne şi locul de joacă comun al copiilor, curtea cu găinile şi gâştele crescute pentru prânzul duminical. »

 Sorina Jecza 5 decembrie 2015