Omul înconjurat de porumbei

de Ana Maria Gurzun, clasa a IX-a
Colegiul Național ”C.D. Loga” Timișoara

Îl vedeam peste tot. Era fantoma care îmi bântuia visele și orașul. Era amestecul perfect de confort și pericol, pentru că ochii lui erau blânzi, dar plini de tristețe, iar mâinile lui erau uscățive și lucrau până sângerau. Am trecut pe lângă el de atâtea ori, nepoliticoasă, fără să-l salut vreodată, dar fără să-l uit. Pentru mine era mai mult decât ceea ce era pentru toată lumea, pentru mine era mai mult decât omul înconjurat de porumbei.
Faptul că îl vedeam mă tulbura. Din zilele copilăriei mele, când mergeam să mă joc cu minunatele păsări cenușii, el era acolo, hrănindu-le. Cu atâta bunătate în suflet, nu avea destul pentru el, dar le dădea bietelor vietăți și avea grijă de ele. Văzându-mă atât de interesat de barba lui lungă și albă și de trăsăturile lui blânde, m-a invitat să iau și eu firimituri de pâine din mâna lui. I-am văzut atunci tăieturile de pe mâini și tristețea pe care puteau să o poarte în ele dar, la vârsta aceea, a inocenței, m-am gândit că toate ar putea dispărea cu un sărut, așa cum obișnuia să facă mama cu mine. Așa că i-am luat mâna și i-am sărutat ușor unul dintre degete, bucuroasă că aș fi putut îndepărta cicatricile. Am luat niște firimituri de pâine și am început să le dau de mâncare adorabililor porumbei. Când m-am întors, încântată să vorbesc cu noul meu prieten, el dispăruse. Tristețea mi-a amorțit corpul și m-a cuprins dezamăgirea.
Am crescut speriată de oamenii rătăciți ai străzilor. Am fost avertizat să stau departe de ei. Era ca o regulă nescrisă în mintea mea că erau răi și periculoși, plini de răzbunare și furie gratuită. Pe omul cu barbă l-am văzut de mai multe ori decât aș fi vrut. Mi-era rușine de gestul meu stupid, dar nevinovat, pentru care am fost pedepsită. Greșeam să fiu supărată pe el în timp ce ochii lui erau încă iubitori și mâinile lui încă pline de cicatrici.
Noaptea obișnuiam să îl văd, înaintea ferestrei mele, strălucind în luminile străzii, stând pe o bancă în Piața Libertății. Era acolo uneori chiar și la ora unsprezece și privea cerul cu o țigară în mână. El era amintirea tinereții mele și, nu știu de ce, trebuia să-mi șterg acea imagine din minte. A trebuit să mă conving că tinerețea mea s-a înșelat în privința acestui om și că nu a fost niciodată atât de bun pe cât mi-l imaginam eu.
Am stat acolo, în aerul rece al nopții, în timp ce turiștii și îndrăgostiții încă bântuiau centrul orașului, împărțind remarci mocnite și șoapte. Am stat apoi lângă fantoma mea. Și am privit stelele.
– Vă suparați dacă…? l-am întrebat în timp ce el dădea politicos din cap, departe de lumea pe care o cunoștea. Singura lume în care trăia acum era cea a zeilor și stelelor.
– E o noapte frumoasă. Îmi place mult fără tot zgomotul și agitația din timpul zilei.
– Eh… nu e așa de rău. Oamenii fac orașul viu.
– Ei bine, eu cred că e destul de frumos de unul singur. Luminile strălucesc diferit în acest moment al zilei. Întotdeauna e atât de frumos?
– Nu știu, poate, nu-mi petrec nopțile aici foarte des.
– Aveți un loc al dumneavoastră?
– Da, aproape de Piața 700.
– Oh, deci nu atât de departe! Eu locuiesc chiar aici, într-un apartament, dar nu m-am oprit niciodată să privesc atent stelele.
– Nimeni nu-și dă seama, de fapt. Nu ne dăm seama cât de norocoși suntem să ne petrecem zilele sub acest cer. Ar trebui să știu… (am văzut în acea clipă cum ochii i se întunecau cu amintiri pe care probabil dorea să le uite, care păreau să-l bântuie). Toți sunt atât de ocupați cu necazurile și problemele lor, dar nu par să caute alinare în ceea ce se află în fața lor. În lună, în vânt. Pentru că li se pare prostesc. Vor să-și uite visele și speranțele din tinerețe pentru a putea să fie adulți serioși și respectați. Dau vina pe generația ta, domnișoară, pentru că ți-ai irosit timpul, pentru că ți-ai petrecut viața în fața ecranelor colorate, dar ei nu vor să-și amintească de vremurile lor. Generația mea a fost mai rea.
– Credeți? Cum așa?
– Oh, domnișoară, erau fără suflet. Fiecare pentru el, doar banii și respectul contau pentru ei. Tatăl meu, de exemplu, a fost unul dintre cei mai mândri oameni pe care i-am cunoscut. Era doctor. Așa că vă puteți imagina dezamăgirea lui când am decis să lucrez la o fabrică. La Guban, o știți?
– Da, da, fabrica de pantofi, nu?
– Da. Toată viața mea am trăit aici, într-un apartament mic, cel despre care ți-am povestit.
– Și, dacă ați locuit atâta timp aici, nu v-ați plictisit de același oraș? Adică, eu știu că m-am plictisit, chiar dacă sunt pe planeta asta de doar 16 ani.
– Nu m-aș putea plictisi niciodată de ea. O, ce păcat ar putea fi ăsta! Timișoara nu este un oraș obișnuit. Vedeți dumneavoastră, soarele strălucește deasupra noastră altfel decât în orice altă parte a lumii. Poate că nu avem atâta arhitectură de lux cum se laudă alții, sau cea mai nouă modă electronică, dar acesta… acesta este orașul visătorilor. Al actorilor înfometați și al muzicienilor săraci. Ei se hrănesc cu aerul care miroase a praf de stele și cu lumina lunii la care se roagă în fiecare noapte. De ce crezi că atât de mulți oameni nu au plecat niciodată de aici? Pentru că se hrănesc cu ideea că viața lor nu ar fi completă fără muzica gravată pe pavaj. Câți visători au părăsit universul ăsta? Oh, și să îi privești este uimitor! Toți arată atât de diferit, iar eu mi-am făcut o misiune de viață din a-i observa. Poți să-ți dai seama după felul în care stau sau după mâinile lor. Le poți vedea clar degetele osoase, obosite după ce au cântat la pian, sau vârfurile degetelor bătătorite pentru că au cântat la chitară cu prea multă pasiune. Felul în care merge un dansator este diferit de orice mers pe care l-am văzut. Grația, postura. La fel actorii care, cumva, sunt mereu într-un rol. Îți poți da seama mai ales după felul în care pronunță prea apăsat cuvintele și după părul răvășit.
– Dumnezeule! E ca și cum ați citi dintr-o carte. Acum mi-e un pic rușine că nu pot observa astfel de lucruri.
– Eh, domnișoară… aceste lucruri au luat timp. Nu le-am învățat peste noapte. Talentul de a observa a venit după ani de zile de stat, privit și observat.
– Sunteți și dumneavoastră unul dintre acești artiști? Din ceea ce mi-ați spus pare că am dat peste un poet.
– O, Doamne, nu. Asta l-ar fi ucis pe tata (spune asta în timp ce râde îndurerat). Dar îmi plăcea să citesc. Atât de mulți oameni neglijenți obișnuiau să își lase cărțile în urmă în timp ce se grăbeau la întâlnirile lor importante sau la alte lucruri care îi făceau să uite de lumea în care se aflau. Așa că am profitat de asta. Obișnuiam să le fur, să le citesc și apoi să le pun înapoi o săptămână mai târziu în același loc pentru poate un alt suflet pierdut care avea nevoie de alinare.
– Acum m-ați făcut să vreau să le caut.
– Sunt sigur că poți găsi câteva. Sunt așezate peste tot în oraș. Trebuie doar să te uiți destul de aproape.
– Domnule… Am vrut să vă întreb ceva. De ce prețuiți compania porumbeilor? Trebuie să fiu sinceră și să vă spun că toată viața mea v-am observat așa. Întotdeauna v-au înconjurat ca și cum ați fi fost prietenul lor apropiat. Ca și cum v-ar putea înțelege durerile și zilele grele.
– Pentru că ei sunt singura companie care mi-a rămas. Domnișoară, eu nu am familie, nu am prieteni. Așa că ei sunt acolo. Nu prea departe de mine, mereu acolo să mă aline. De asemenea, ei nu au nevoie de prea multă dragoste și atenție. Doar câteva firimituri de pâine și dragostea lor este garantată.
– Nu știu dacă vă amintiți, cu siguranță nu, dar v-am cunoscut când eram foarte mică. Vedeți dumneavoastră, mi-ați oferit firimituri de pâine pentru a hrăni porumbeii într-o zi și…
– Mi-ai sărutat degetul.
Fața mea a devenit roșie de rușine. El pur și simplu a stat acolo și a zâmbit un zâmbet frumos și apoi a spus:
– Îmi amintesc de tine. A fost imediat după plecarea fiilor mei. A fost prima dată după luni de zile când cineva mi-a arătat dragoste și alinare. Am fost atât de mișcat de gestul tău și de dragostea inocentă pe care mi-ai împărtășit-o încât a trebuit să plec. Sper că nu m-ai disprețuit în acel moment. Doar că m-a luat prin surprindere.

Cuvintele lui m-au lăsat pe mine fără cuvinte. Am zâmbit, recunoscătoare că vechiul meu prieten m-a recunoscut, și am văzut o licărire de fericire în ochii lui îndurerați.

– Îmi pare atât de rău să rup această vrajă de noapte, a spus el, dar ar trebui să pleci. Este foarte târziu, iar părinții tăi s-ar putea să fi chemat deja poliția să te caute.
– Voi fi bine, mulțumesc. Deși….v-ar deranja să veniți aici și mâine? La aceeași oră?
– Dacă nu plouă, voi fi aici, domnișoară, spuse el cu un zâmbet încântător.
– Oh, mulțumesc! Noapte bună atunci!
– Noapte bună, domnișoară!

Toată ziua m-am rugat ca cerul să nu fie atât de crud încât să dea drumul la ploaie și să pună capăt vizitelor mele. Fiecare dintre întâlnirile noastre a fost specială. Mi-a povestit despre viața sa, despre speranțele sale și despre dragostea pe care o avea pentru oraș. Nopțile deveneau cumva mai luminoase. Cuvintele lui, felul în care vorbea mă făceau să cred că mă ascultam pe mine însămi. Era ciudat să găsesc atâta alinare într-un om pe care nu-l cunoșteam, sau poate îl cunoscusem cândva.  Am purtat conversații de la istoria la care a asistat cu ochii lui,la geniile lumii precum Liiceanu sau Dostoievski. Îi aduceam și cărți la fiecare întâlnire pe care le discutam mai târziu. Era prietenul meu. Cea mai apropiată persoană cu care puteam să vorbesc.
Până când am văzut că rănile devin tot mai adânci și întâlnirile tot mai scurte. Era distant, rece și mult mai supărat. L-am întrebat dacă ar trebui să sun pe cineva să îl ajute, la naiba, l-aș fi ajutat dacă m-ar fi lăsat.
Nu a mai venit deloc. Am încetat să-l mai văd pe bănci sau înconjurat de porumbeii lui iubiți. Știam ce se întâmplase fără ca cineva să-mi spună vreodată. Era clar în mintea mea. Fără el, orașul devenea mai rece, nopțile mai întunecate și orașul mai plictisitor. Am încetat să mai văd orașul minunat pe care mi l-a descris, pentru că tot ceea ce am văzut a fost o lume crudă care mi-a luat prietenul de lângă mine.
Am renunțat la orice speranță. Am încetat să mai caut cărțile lui ridicole și să mai ascult muzica artiștilor stradali pe care îi adora. Până când am dat peste o carte mică, cu o copertă veche, chiar lângă Facultatea de Muzică. Am deschis-o cu mâinile tremurânde, sperând că ar putea fi singura amintire de durată pe care o aveam despre prietenul meu drag. Pe prima pagină era scris: „Pentru un alt suflet pierdut care are nevoie de alinare”. Mi-am amintit atunci de cuvintele lui frumoase, împodobite cu praf de stele și de ochii lui blânzi, dar îndurerați.
De atunci îl caut în fiecare piesă de muzică pe care o ascult. Observ artiștii care obișnuiau să treacă pe lângă mine fără să știe nimic și ascund cărțile care i-ar fi putut plăcea pentru ca alte spirite înrudite să le găsească, pentru că nu-l voi uita niciodată pe omul înconjurat de porumbei.