Pia Brînzeu, Jurnal de familie, manuscris

Stația 5 Biserica ortodoxă din Elisabetin

24 decembrie 1957.         Deși anul acesta sunt mai multe lumânări și artificii, mai multe saloane și inele mari de bezea în pom, bradul nu este deloc vesel. Are o formă obosită, e neliniștit, iar aerul din jurul lui nu cântă așa cum o făcea în anii trecuți. Crengile îi sunt încâlcite, de parcă ar ascunde un neadevăr, o teamă, un complot. Nu-mi place chiar deloc. Ar fi trebuit să îl rog pe tata să ne procure un alt pom, să îl certe pe domnul Simion că ne-a adus unul așa de trist anul acesta și să îl roage să fie mai atent pe viitor dacă alege bradul pentru noi. Nici lumânările variat colorate nu-l fac să pară mai viu. În alți ani, pomul zvâcnea de frumusețe, era impunător și măreț cu toate podoabele pe el. Nu înțelegeam niciodată de unde îi vine puterea, dar cetina parcă înflorea atunci când era împodobit cu beteală. Până după Anul Nou era mereu proaspăt și plin de viață, apoi începea treptat să se usuce. Dar și veșted, verticala sa făcea legătura cu cerul și cu toți îngerii coborâți de Ajun să ne mângâie blând pe creștet cu aripile lor.

Oare de ce mă frământ eu acum, mă întreb nedumerită, după ce bradul a fost deja împodobit și aprins? Mama nu observă nimic din gândurile mele. Învârte manivela patefonului și ne pune o placă, invitându-ne să cântăm împreună Stille Nacht, heilige Nacht. Între timp, privesc cadourile cu emoție. Sunt clădite frumos, unele peste altele, pe dușumea. Abia aștept să le deschid. Știu că bunica le împachetează în hârtiile păstrate de la alte cadouri, primite de-a lungul anului cu diverse ocazii festive. Iar panglicile sunt și ele reciclate, uneori mai mulți ani la rând. De pildă, cea de mătase roșie, din Austria, e păstrată de cinci ani în sertarul din sufragerie. Anul trecut bunica a folosit-o pentru a lega penarul fratelui meu. Acum ea împodobește pachetul cu Aventurile lui Habarnam de Nikolai Nosov.

Deodată sună la ușa de la intrare. Tata se duce să deschidă și o grupă de studenți gălăgioși năvălesc în hol. Când înțelege că au venit să ne colinde, tata înlemnește. Se bucură să audă cântecele lui românești, dar cum de au venit tocmai la noi? Oficial nu ai voie nici să împodobești bradul de Crăciun, nici să mergi la biserică sau să cânți colinzi. Atunci de ce nu l-au anunțat înainte? Ar mai fi putut cumva să-i oprească. Ochii tatei privesc nedumeriți în jur, obrajii îi sunt palizi, iar tonul îi devine din ce în ce mai grav când vorbește cu tinerii. Nu știe ce să facă, sunt studenții lui și nu poate să-i gonească. Îi poftește înăuntru după ce au cântat, dar nu reușește decât prea târziu să închidă ușa spre camera unde se află bradul. Îi tremură degetele pe clanță când toți văd că sărbătorim Crăciunul.

De fapt, studenții au fost aleși de trei colegi medici, nemulțumiți că tata avea mai mulți pacienți decât ei. Studiile lui în Franța și dragostea pentru medicină i-au făcut mai mult rău decât bine. Colegii aveau nevoie de un motiv pentru a scăpa de el și voiau să-l concedieze și de la Institutul de Medicină, unde preda, și de la spitalul „Clinicile Noi”, unde opera. Nu le-a fost greu să 0oblige câțiva studenți să intre în jocul lor, ca apoi să-l declare dușman al poporului. Dacă tata ar fi știut să citească tristețea pomului de Crăciun, poate că nu le-ar fi deschis colindătorilor ușa. Dar mai bine că s-a întâmplat așa, pentru că altminteri nu ar fi ajuns nici să dezvolte spitalul C.F.R., unde a fost angajat  după câteva luni de șomaj, și nici să lupte pentru înființarea Spitalului Județean, care azi îi poartă numele. Habent sua fata hospitia. Și spitalele au destinul lor, legat uneori, după cum se vede, de un lucru atât de simplu ca un brad de Crăciun și niște colinzi cântate cu mai mult sau mai puțin drag de studenți.