Fragment din interviul inginerului Ioan Ciolac despre evenimentele din 1956 de la Timişoara, realizat de Adrian Onica în februarie 2005 (Colecţia de istorie orală a Bibliotecii Centrale Universitare “Eugen Todoran” din Timişoara. Coordonatoare Smaranda Vultur)

Generaţia lui 1956

 (…) În 1956 polonezii încep demonstraţii masive în primăvară,  contra situaţiei de la ei. Mişcările au început în Polonia şi au fost atât de puternice că l-au cărat pe Constantin Rokosovski, mareşal rus, înapoi, acasă la el.

Ungurii în luna octombrie au început aceste mişcări. De la nişte demonstraţii s-a ajuns la revoltă armată contra lui Racoczi. Aceste lucruri, noi le auzeam pentru că noi în timpul războiului ascultam „Vocea Americii” şi BBC[1]. Ulterior a apărut „Europa Liberă”, cam bruiată. Staţia asta mare de antenă radio care a fost recent demontată, construită în 1948, a fost făcută cu caracter strategic pentru un eventual război cu sârbii, pentru bruiaj şi diverse interceptări. Ungurii au început această revoltă pe care noi o comentam la facultate. Şi au început nişte discuţii.

Din anul nostru V de la Mecanică, cu alţii în cămin, sub impulsul dat de Baghiu Aurel, dublat de Teodor Stanca[2] şi de Caius Muţiu[3], care erau colegi cu mine, au început nişte discuţii. Ele erau legate şi de situaţia lipsei burselor, situaţia grea a ţăranilor. Aceste frământări au ajuns la urechile autorităţilor care au vrut să vadă şi să testeze şi pulsul populaţiei. Şi ne-am trezit într-o zi de sâmbătă, pe la sfârşitul lui octombrie că suntem toţi luaţi şi duşi în nişte săli de clasă şi vin la noi să ne lămurească trei distinse cadre universitare comuniste, foarte convinse de justeţea cauzei, de ce se întâmplă în Ungaria. La această discuţie, care a avut loc în faimoasa sală 23, de la etajul I de la Mecanică, Baghiu Aurel[4] s-a sculat şi-a început să-i contreze, cu bursele, cu „supiştii”, cu situaţia grea a ţăranilor, cu o serie de chestiuni de ordin social, nu politic.(…) La chestiunea asta s-a hotărât ca ministrul adjunct Drăgulescu, care fusese înainte decan la Chimie şi era pe post de ministru adjunct, să vină şi să aibă o discuţie cu studenţii. Discuţia din marţea următoare – ştiu că n-am mai plecat de la cursuri –  a luat aşa o amploare… A început în sala 15, a trebuit apoi să fie mutată în Cantină pentru că studenţii veneau cu zecile. S-au adunat în cantină sute de studenţi la această discuţie cu Drăgulescu, la care a participat şi un activist cu rang de ministru, Lupu. Se pare că şi Verdeţ a fost pe aici. Au fost trimişi ca să vadă care-i situaţia la Timişoara. Discuţia a luat forme din ce în ce mai categorice, studenţii huiduiau. Eu eram mai în fundul sălii şi am vrut să iau şi eu cuvântul. Norocul a făcut ca de fiecare dată când am vrut să zic ceva, au început alţii mai tare înainte şi nu m-am mai auzit. S-a cerut printre altele şi ieşirea trupelor ruseşti din ţară, ceea ce a fost considerat o crimă. Şapte ani ( de închisoare – n. n.) i-au dat la acela care-a avut aceste lucru. Această şedinţă s-a terminat cu o propunere : să mergem la partid cu nişte solicitări. Nimeni n-a vrut să facă nici revoltă, nici să răstoarne guvernul, totul urma să se rezume la o moţiune depusă la partid cu nişte solicitări din partea studenţilor. Când s-a redactat această moţiune, pe lângă conducătorii de la noi din an care, ulterior, au fost toţi identificaţi şi au fost închişi, exmatriculaţi, a mai intrat în discuţie unul Păuna Aurelian, care a venit de prin Argeş când eu eram în clasa a unsprezecea. Are şi el o carte scrisă de când a fost închis[5]. (…). A făcut şi el facultatea de construcţii. A venit de prin Argeş, de unde probabil a fugit, că părinţii săi erau chiaburi. El şi cu Holender[6] s-au găsit mari organizatori, să ducă moţiunea asta la partid. Astea au fost motivele pentru care şi Holender a fost după aia exmatriculat. Eu i-am spus lui Holender: „Tu ai avut o şansă că te-au exmatriculat, că rămâneai un prăpădit de inginer aici”. Eu mă cunosc bine cu Holender, el era mare druker[7] la CFR, eu la Poli şi ne mai fitileam reciproc. Atunci Holender după exmatriculare a zis : „hai să mă angajez la Operă”. La început a fost la cor şi după aia a luat nişte roluri în operetă, ştiu că a jucat şi în „Liliacul”. A jucat rolul principal în „Liliacul”. (…). El a rămas ataşat de Timişoara. Şi aşa s-a reprofilat şi a ajuns să fie numit director al Operei din Viena, unde s-a descurcat foarte bine.

Când am ieşit din sala de la Mecanică am avut inspiraţia să nu mă duc direct acasă. Dacă m-aş fi dus direct acasă pe actuala Madgearu, fosta Domniţa Bălaşa, pe atunci era Griviţa, aş fi fost arestat. Pentru că noi când am ieşit, am rămas surprinşi că pe pod erau unităţi militare, era plin de formaţii de luptă prin spatele cantinei. Eu am venit prin centru pe-aici, am stat de vorbă în centru cu unii cunoscuţi – printre care şi Costică Jude, fostul handbalist şi antrenor de handbal de la Poli – care m-au întrebat ce s-a întâmplat şi după aia m-am dus acasă. Şi-aşa am scăpat de arestare.

A doua zi dimineaţa când m-am dus la şcoală era soldatul în faţa porţii. Ştiu că profesorul Bakony era să-şi înghită trabucul şi-i tot înjura pe ungureşte, că nu-l lăsa să intre în şcoală. Şcolile erau închise. Au fost dimineaţa nişte demonstraţii pe-aici pe la liceul de fete, i-a evacuat pe toţi din oraş începând de noaptea din căminul de la Mecanică şi după aia pe medicinişti şi pe fete. I-a dus pe toţi studenţii în cazărmile de la Becicherecul Mic, unde au fost supuşi unui interogatoriu securistic. Şedinţa a fost marţi. Miercuri şi joi n-am mai intrat în şcoală. Ştiu că Bakony pe la ora 12 a venit şi-a intrat şi le-a zis: „Mergeţi la dracu cu prostiile voastre, eu am de lucru”.

Vineri s-a întâmplat o chestie crucială în desfăşurarea evenimentelor, a venit Murgulescu, Ministrul Învăţământului. Şi întrebarea a fost: „Cine v-a dat voie să închideţi şcolile? Mâine toţi studenţii să fie la cursuri.” Ştiu că sâmbătă am fost la cursuri. Murgulescu a fost informat de Drăgulescu, amândoi erau foşti comunişti. Au fost cunoscuţi de-ai lui tata, că erau studenţi la Cluj când era şi tata student. Ei au ştiut care a fost situaţia şi ce s-a cerut şi prezentându-i lui Dej au aplanat gravitatea faptelor. Pe de altă parte şi regimul comunist din România nu a avut interes să spună: „Uită-te domnule şi în România ce revolte au fost.” Foştii mei colegi au primit maxim opt ani, deşi au fost ameninţaţi la un moment dat cu moartea. Chestiunea era mult mai gravă, că era pe undeva o acţiune împotriva statului comunist. Era o acţiune „împotriva ordinii sociale”, cum spuneau ei. Când nu puteai să spui nimic de rău noi am contestat nişte lucruri acolo, nişte chestiuni de bază, inclusiv colectivizarea în sistemul social de atunci. Ulterior Tocaci, fostul meu coleg de liceu şi alţii, pentru lucruri mult mai mici, au primit condamnări mult mai mari la Bucureşti. Am avut colegi, de exemplu Muţiu, l-am întâlnit în 1964 la mare, a venit şi el săracu după ce l-au ţinut opt ani. Pe el l-au ţinut cel mai mult, că el a fost mai refractar la regimul penitenciar. Au făcut ani mulţi toţi. Ca ulterior să li se dea dreptul să-şi termine facultatea, să fie repuşi în drepturi, vorba unui fost coleg de-al meu: „Tot ce-am cerut noi atunci s-a aplicat ulterior”. Dar au fost consideraţi „duşmani ai poporului”. Eu am scăpat ca prin urechile acului, deşi dacă mai stăteam puţin acolo mă luau de la Mecanică. Asta a fost şansa mea, că ulterior la Cadre[8] te întreba: „Ce legătură ai avut cu 1956?” După ce am terminat facultatea au căutat câteva catedre să mă reţină ca asistent, dar nu li s-a dat voie, că era directiva clară ca toţi cei care am fost în seria respectivă să fim îndepărtaţi din facultate, să nu avem contact cu studenţii. Ulterior s-a revenit.

Pavel Biederman (n.1935, Lugoj) intervievat de Roxana Onica, Lugoj, 2001. (Colecţia de istorie orală a Bibliotecii Centrale Universitare “Eugen Todoran” din Timişoara. Coordonatoare, selecţie şi redactare Smaranda Vultur)

Cum a fost studenţia în Timişoara ?

Atmosfera studenţească în anii ’53 – ‘58 a fost excepţională, ani de studenţie cu devotament din partea profesorilor şi a studenţilor pentru că toţi au venit ca să înveţe, să realizeze ceva în viaţă. Facultatea de mecanică, a fost una de excepţie, atunci recunoscută în Europa, chiar şi diplomele acestei facultăţi sunt recunoscute în Franţa. Au fost profesori de excepţie recunoscuţi internaţional, cum a fost profesorul doctor Andronescu, profesorul Alaci, profesorul Ion Vlădea. Foarte mulţi profesori de o probitate profesională excepţională. Viaţa studenţească în acea perioadă în Timişoara era modestă, sărăcăcioasă. Majoritatea studenţilor mâncau la cantina facultăţii, iar alimentaţia era foarte slabă. Activităţile în afara facultăţii erau de bun simţ, un cinematograf, o petrecere la Casa studenţească, la cantina studenţească. Majoritatea studenţilor trăiau în cămine, 90 la sută, în afară de cei care locuiau în Timişoara. Era o viaţă plăcută cu toate că erau puţine cămine. Nici nu erau aşa mulţi studenţi pe atuncea. În ’53 -’58 au fost în cadrul Institutului Politehnic 5 facultăţi: mecanică, material rulant, chimie, construcţii şi electrotehnică.

În total erau 560 de studenţi la aceste facultăţi ale Institutului politehnic. Sigur că, în perioada facultăţii, evenimentul deosebit a fost mişcarea studenţească din 1956, când a fost şi Revoluţia din Ungaria, care a influenţat mult spiritul studenţilor din Timişoara. Din această cauză s-au făcut şi demonstraţii. Au fost şi consecinţe, se ştie că foarte mulţi studenţi au fost închişi, exmatriculaţi în ’56, chiar colegi de-ai mei şi prieteni, cum e cazul inginerului Drobny Heinrich, care a făcut 8 ani de puşcărie pentru că a luat parte la organizarea mişcărilor studenţeşti şi pentru că a pus nişte întrebări asupra relaţiilor internaţionale şi a condiţiilor din România. A fost condamnat la 8 ani, iar după ce a făcut aceşti 8 ani, a terminat facultatea cu brio. Era un student de excepţie şi a mai lucrat în România până în 1997. A fost şi vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Timiş, după 1990.

Pia Brînzeu, Jurnal de familie, manuscris

Stația 12 Cantina Politehnicii

20 septembrie 1994. Sunt singură în bucătărie. Sârguincioasă, mă pregătesc să gătesc ceva. Nu am nici o idee în cap şi mă reped la cartea de bucate a Sandei Marin. O iau în mână şi mă sperii de cât de urâtă a devenit. E unsă, pătată, fără cotor. Ferfeniţită de vreo douăzeci şi cinci de ani, de când o folosesc… Brusc realizez că o carte de bucate nu este doar o  colecţie  de reţete, instrucţiuni şi informaţii despre prepararea  şi servirea bucatelor. Nu  e doar o cronică a unei arte ale cărei capodopere ar putea fi altfel pierdute, deşi Huou, maestrul chinez de la curtea imperială a lui Kublai Khan, sublinia  şi el, cu mai  mult de şapte secole în urmă, utilitatea a unei astfel de colecţii în a oferi informaţii despre viaţa culinară şi casnică a unei societăţi.

Uit de prânz, chiar cu riscul de a lăsa copiii nemâncaţi. Iau în mână cărţile de bucate ale mamei, bunicii şi străbunicii mele şi îmi dau seama ce multe lucruri spun ele, dincolo de gastronomie, despre felul cum au trăit patru generaţii dintr-o familie bănăţeană sau central-europeană, cum ne place nouă să spunem.

Cartea străbunicii mele, Aloysia Katharina Cecilia Gombocz Bazer de Rogacz, este precum numele ei. O carte opulentă, cu copertă Art Nouveau, decorată luxos: Süddeutsche Küche, publicată de Katharina Prato în 1903. Reţetele germane au ingrediente bogate: câte cincisprezece ouă, jumătate de kilogram de făină sau de zahăr. Alături, în caietul ei, reţetele sunt scrise în germană, maghiară şi franceză, frumos caligrafiate, urmate de poeme în cele trei limbi. Străbunica nu gătea niciodată pentru că avea angajaţi în gospodărie şi, pentru ea, a scrie o reţetă nu era un exerciţiu gastronomic, ci unul intelectual, fie că era vorba despre Dobos torta, Moor im Hemd, Gateau Bretagne, Hollandaise, Sonkas pudding, Barna leves, Paprika csirke sau Schinkenomlette!  Tacâmurile de argint cu care se serveau aceste mâncăruri aveau monograme, ca şi şerveţelele de damast…

Bunica adusese cu ea o carte de reţete austriacă, Die Österreichische Küche, scrisă de o celebritate vieneză, Marie von Rokitansky. Ediţia a 13-a din 1923 are cam multe sosuri, dar e mai cumpătată în cantităţi. Generaţia bunicii trecuse deja prin primul război mondial şi ştia  ce înseamnă lipsurile…

Mama avea tot o carte germană, dar a anilor treizeci, cu ilustraţii Art Déco şi poze colorate, iar caietul ei de reţete este frumos învelit şi organizat cu multă disciplină, pe feluri numerotate… Cea mai mare suferinţă a mamei a fost când ne-am mutat cu prânzul din sufragerie în bucătărie şi am înlocuit şerveţelele de damast cu cele de hârtie. O lume a apus atunci pentru ea, o lume în care rangurile nu mai contau, iar noi ajunseserăm să mâncăm, din comoditate, acolo unde înainte mâncau doar slugile…

Eu urmez, a patra la rând, şi ilustrez ceea ce a însemnat odinioară comunismul, iar acum postmodernismul globalizator, când, vorba lui Malcolm Bradbury, King Lear a fost înlocuit de King Kong şi Macbeth de McDonald’s. Caietul meu arată la fel de deplorabil ca şi cartea Sandei Marin, pentru că eu chiar sunt implicată în procesul de producţie şi, fiindcă sunt mereu grăbită să termin totul la timp, nu prea am grijă de el. Reţetele din tinereţe sunt prăjituri cu câte un ou sau simulacre imaginate de minţile inventive ale celor care trecuseră şi prin cel de-al doilea război mondial, şi prin restrângerile ceauşiste (reţetă de icre false, de pildă, cu griş şi maioneză). Acum am în cămară un stoc de supe la pachet pentru cazurile de urgenţă, o sumedenie de reţete vegetariene (care în opinia mamei nu era “etwas ordentliches zum essen” pentru că nu aveau carne), mirodenii indiene, beţişoare chinezeşti, un wok şi multe, multe reviste gen Good Food, pe care le citesc cu plăcere, le pun deoparte şi apoi le las uitate pe un raft, pentru că prefer să gătesc tot numai ceea ce am învăţat cândva, demult, de la mama şi bunica mea…