);
S-a aflat în epicentrul manifestațiilor anticomuniste ale studenților de la Timișoara din anul 1956
Canteen of the Politehnica and the student rebellion of 1956

The "Politehnica School" was founded in 1920 in Timisoara. It is a fundamental moment for the evolution of the city, which acquires a new function on this occasion, that of a university center. The construction of the Politehnica Institute complex, located on Mihai Viteazul Blvd., began in 1922. A close-up is made by the architect Emil Rüster (Berlin, February 1922). The project of the current buildings will be realized by the architect Duiliu Marcu, who finds that "the works were started, the foundations finished and a part of the masonry executed". The architect is assisted by engineer Jenő Klein, "Telek Bank" entrepreneur and technician Oskar Flander.

Duiliu Marcu's initial scheme included a pavilion for the rectory, an electrical engineering pavilion, a mechanics pavilion, a social group, an administrative (director) pavilion, and one dedicated to the teaching staff. Each pavilion was arranged around an inner courtyard, the sections being simultaneously independent and interconnected. In the architect's initial proposal, the social group included 4 student dormitories with 250 beds, with shops on the ground floor and the main pavilion. The student restaurant was part of the main pavilion that contained the clubrooms for 1000 students with table tennis rooms, library, reading room, drawing and music rooms, medical office, etc.

In the end, only the mechanics' pavilion, a student dormitory, and the student restaurant building were executed, not even respecting the planting plan proposed by the author. Both the student restaurant and the other two buildings are made in neo-Romanian style with Art-Deco influences. The facades are made of exposed brick facing and stone-like elements.

The reverberations of the anti-communist revolution of 1956 in Hungary were felt in the same year in Timisoara. In this context, the Canteen of the Politehnica was at the epicenter of the anti-communist demonstrations of the students from Timișoara from 1956.

Thus, on October 30, 1956, several groups of students headed to the Faculty of Mechanics. Due to the fact that the amphitheaters and corridors of the faculty proved to be too small, the location chosen for this meeting was the student restaurant of the Politehnica Institute. According to the recordings of the communist authorities of those times, more than half of the 4,287 students of the academic center in Timisoara took part in the assembly. During this meeting, several students spoke, presenting their demands to the local communist authorities. These highlighted the difficulties faced by the population and the anti-national character of the Soviet occupation regime. The claims were summarized in a Memorandum, presented on this occasion.

Measures to repress the student movement were soon to follow. During this assembly, the Security and Militia troops surrounded the area, isolating the participants in the meeting from the rest of the city. In the evening of the same day, the main organizers of the student movement were arrested, followed by raids and searches on the city's streets, which continued throughout the night. More than 800 students were arrested, 29 of them, who were considered the organizers of the events, being sentenced to a combined sentence of 79 years in prison.

The anti-communist movement of students in Timisoara remains one of the main movements of this kind from the communist period.

 

Bibliography:

1. Ioan Munteanu, Manifestația anticomunistă a studenților de la Timișoara din octombrie 1956. Semnificația politică națională în Analele Sighet 8, Anii 1954-1960. Fluxurile și refluxurile stalinismului, Fundația Academia Civică, 2000.
2. Duiliu Marcu, Arhitectura 1912-1960, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1960
3. Mihai Opriş, Mihai Botescu, Arhitectura Istorică din Timişoara, ed. Tempus, Timişoara, 2014

Video
Canteen of the Politehnica and the student rebellion of 1956

Fragment din interviul inginerului Ioan Ciolac despre evenimentele din 1956 de la Timişoara, realizat de Adrian Onica în februarie 2005 (Colecţia de istorie orală a Bibliotecii Centrale Universitare “Eugen Todoran” din Timişoara. Coordonatoare Smaranda Vultur)

 

Generaţia lui 1956

 (…) În 1956 polonezii încep demonstraţii masive în primăvară,  contra situaţiei de la ei. Mişcările au început în Polonia şi au fost atât de puternice că l-au cărat pe Constantin Rokosovski, mareşal rus, înapoi, acasă la el.

Ungurii în luna octombrie au început aceste mişcări. De la nişte demonstraţii s-a ajuns la revoltă armată contra lui Racoczi. Aceste lucruri, noi le auzeam pentru că noi în timpul războiului ascultam „Vocea Americii” şi BBC[1]. Ulterior a apărut „Europa Liberă”, cam bruiată. Staţia asta mare de antenă radio care a fost recent demontată, construită în 1948, a fost făcută cu caracter strategic pentru un eventual război cu sârbii, pentru bruiaj şi diverse interceptări. Ungurii au început această revoltă pe care noi o comentam la facultate. Şi au început nişte discuţii.

Din anul nostru V de la Mecanică, cu alţii în cămin, sub impulsul dat de Baghiu Aurel, dublat de Teodor Stanca[2] şi de Caius Muţiu[3], care erau colegi cu mine, au început nişte discuţii. Ele erau legate şi de situaţia lipsei burselor, situaţia grea a ţăranilor. Aceste frământări au ajuns la urechile autorităţilor care au vrut să vadă şi să testeze şi pulsul populaţiei. Şi ne-am trezit într-o zi de sâmbătă, pe la sfârşitul lui octombrie că suntem toţi luaţi şi duşi în nişte săli de clasă şi vin la noi să ne lămurească trei distinse cadre universitare comuniste, foarte convinse de justeţea cauzei, de ce se întâmplă în Ungaria. La această discuţie, care a avut loc în faimoasa sală 23, de la etajul I de la Mecanică, Baghiu Aurel[4] s-a sculat şi-a început să-i contreze, cu bursele, cu „supiştii”, cu situaţia grea a ţăranilor, cu o serie de chestiuni de ordin social, nu politic.(…) La chestiunea asta s-a hotărât ca ministrul adjunct Drăgulescu, care fusese înainte decan la Chimie şi era pe post de ministru adjunct, să vină şi să aibă o discuţie cu studenţii. Discuţia din marţea următoare – ştiu că n-am mai plecat de la cursuri –  a luat aşa o amploare… A început în sala 15, a trebuit apoi să fie mutată în Cantină pentru că studenţii veneau cu zecile. S-au adunat în cantină sute de studenţi la această discuţie cu Drăgulescu, la care a participat şi un activist cu rang de ministru, Lupu. Se pare că şi Verdeţ a fost pe aici. Au fost trimişi ca să vadă care-i situaţia la Timişoara. Discuţia a luat forme din ce în ce mai categorice, studenţii huiduiau. Eu eram mai în fundul sălii şi am vrut să iau şi eu cuvântul. Norocul a făcut ca de fiecare dată când am vrut să zic ceva, au început alţii mai tare înainte şi nu m-am mai auzit. S-a cerut printre altele şi ieşirea trupelor ruseşti din ţară, ceea ce a fost considerat o crimă. Şapte ani ( de închisoare – n. n.) i-au dat la acela care-a avut aceste lucru. Această şedinţă s-a terminat cu o propunere : să mergem la partid cu nişte solicitări. Nimeni n-a vrut să facă nici revoltă, nici să răstoarne guvernul, totul urma să se rezume la o moţiune depusă la partid cu nişte solicitări din partea studenţilor. Când s-a redactat această moţiune, pe lângă conducătorii de la noi din an care, ulterior, au fost toţi identificaţi şi au fost închişi, exmatriculaţi, a mai intrat în discuţie unul Păuna Aurelian, care a venit de prin Argeş când eu eram în clasa a unsprezecea. Are şi el o carte scrisă de când a fost închis[5]. (…). A făcut şi el facultatea de construcţii. A venit de prin Argeş, de unde probabil a fugit, că părinţii săi erau chiaburi. El şi cu Holender[6] s-au găsit mari organizatori, să ducă moţiunea asta la partid. Astea au fost motivele pentru care şi Holender a fost după aia exmatriculat. Eu i-am spus lui Holender: „Tu ai avut o şansă că te-au exmatriculat, că rămâneai un prăpădit de inginer aici”. Eu mă cunosc bine cu Holender, el era mare druker[7] la CFR, eu la Poli şi ne mai fitileam reciproc. Atunci Holender după exmatriculare a zis : „hai să mă angajez la Operă”. La început a fost la cor şi după aia a luat nişte roluri în operetă, ştiu că a jucat şi în „Liliacul”. A jucat rolul principal în „Liliacul”. (…). El a rămas ataşat de Timişoara. Şi aşa s-a reprofilat şi a ajuns să fie numit director al Operei din Viena, unde s-a descurcat foarte bine.

Când am ieşit din sala de la Mecanică am avut inspiraţia să nu mă duc direct acasă. Dacă m-aş fi dus direct acasă pe actuala Madgearu, fosta Domniţa Bălaşa, pe atunci era Griviţa, aş fi fost arestat. Pentru că noi când am ieşit, am rămas surprinşi că pe pod erau unităţi militare, era plin de formaţii de luptă prin spatele cantinei. Eu am venit prin centru pe-aici, am stat de vorbă în centru cu unii cunoscuţi – printre care şi Costică Jude, fostul handbalist şi antrenor de handbal de la Poli – care m-au întrebat ce s-a întâmplat şi după aia m-am dus acasă. Şi-aşa am scăpat de arestare.

A doua zi dimineaţa când m-am dus la şcoală era soldatul în faţa porţii. Ştiu că profesorul Bakony era să-şi înghită trabucul şi-i tot înjura pe ungureşte, că nu-l lăsa să intre în şcoală. Şcolile erau închise. Au fost dimineaţa nişte demonstraţii pe-aici pe la liceul de fete, i-a evacuat pe toţi din oraş începând de noaptea din căminul de la Mecanică şi după aia pe medicinişti şi pe fete. I-a dus pe toţi studenţii în cazărmile de la Becicherecul Mic, unde au fost supuşi unui interogatoriu securistic. Şedinţa a fost marţi. Miercuri şi joi n-am mai intrat în şcoală. Ştiu că Bakony pe la ora 12 a venit şi-a intrat şi le-a zis: „Mergeţi la dracu cu prostiile voastre, eu am de lucru”.

Vineri s-a întâmplat o chestie crucială în desfăşurarea evenimentelor, a venit Murgulescu, Ministrul Învăţământului. Şi întrebarea a fost: „Cine v-a dat voie să închideţi şcolile? Mâine toţi studenţii să fie la cursuri.” Ştiu că sâmbătă am fost la cursuri. Murgulescu a fost informat de Drăgulescu, amândoi erau foşti comunişti. Au fost cunoscuţi de-ai lui tata, că erau studenţi la Cluj când era şi tata student. Ei au ştiut care a fost situaţia şi ce s-a cerut şi prezentându-i lui Dej au aplanat gravitatea faptelor. Pe de altă parte şi regimul comunist din România nu a avut interes să spună: „Uită-te domnule şi în România ce revolte au fost.” Foştii mei colegi au primit maxim opt ani, deşi au fost ameninţaţi la un moment dat cu moartea. Chestiunea era mult mai gravă, că era pe undeva o acţiune împotriva statului comunist. Era o acţiune „împotriva ordinii sociale”, cum spuneau ei. Când nu puteai să spui nimic de rău noi am contestat nişte lucruri acolo, nişte chestiuni de bază, inclusiv colectivizarea în sistemul social de atunci. Ulterior Tocaci, fostul meu coleg de liceu şi alţii, pentru lucruri mult mai mici, au primit condamnări mult mai mari la Bucureşti. Am avut colegi, de exemplu Muţiu, l-am întâlnit în 1964 la mare, a venit şi el săracu după ce l-au ţinut opt ani. Pe el l-au ţinut cel mai mult, că el a fost mai refractar la regimul penitenciar. Au făcut ani mulţi toţi. Ca ulterior să li se dea dreptul să-şi termine facultatea, să fie repuşi în drepturi, vorba unui fost coleg de-al meu: „Tot ce-am cerut noi atunci s-a aplicat ulterior”. Dar au fost consideraţi „duşmani ai poporului”. Eu am scăpat ca prin urechile acului, deşi dacă mai stăteam puţin acolo mă luau de la Mecanică. Asta a fost şansa mea, că ulterior la Cadre[8] te întreba: „Ce legătură ai avut cu 1956?” După ce am terminat facultatea au căutat câteva catedre să mă reţină ca asistent, dar nu li s-a dat voie, că era directiva clară ca toţi cei care am fost în seria respectivă să fim îndepărtaţi din facultate, să nu avem contact cu studenţii. Ulterior s-a revenit.

 

[1] Posturi străine interzise în acea perioadă în România. Ascultarea lor putea fi pedepsită cu închisoarea.
[2] Vezi interviul din Mihaela Sitariu, Oaza de libertate : Timişoara,  30 octombrie 1956, Polirom, Iaşi, 2004.vezi şi  https://www.memorialsighet.ro/teodor-stanca/
[5] Implicat direct în mişcările studenţeşti de la Timişoara din  toamna lui 1956, Aurelian Păuna a ajuns de pe băncile Politehnicii la care era atunci student,  direct în închisoare. Drumul parcurs din beciurile Securităţii din Timişoara la închisoarea din  Gherla în urma unui surogat de proces şi apoi anii de domiciliu obligatoriu la Lăteşti ( Bărăgan) reprezintă substanţa relatărilor din  Colonii penitenciare ( Editura Koinonia, Cluj, 2004).
[6] Ioan Holender, directorul Operei din Viena., timişorean de origine.
[7] Suporter.
[8] Servicul personal la care se afla « dosarul de cadre » al fiecărui angajat, pe baza căruia se făceau angajările sau excluderile dintr-o instituţie. A avea « o pată la dosar » de tipul participării la evenimente ca cele din 1956 putea antrena supravegherea pe termen lung şi un motiv pentru a nu primi un loc de muncă.

 

Pavel Biederman (n.1935, Lugoj) intervievat de Roxana Onica, Lugoj, 2001. (Colecţia de istorie orală a Bibliotecii Centrale Universitare “Eugen Todoran” din Timişoara. Coordonatoare, selecţie şi redactare Smaranda Vultur)

Cum a fost studenţia în Timişoara ?

 

Atmosfera studenţească în anii ’53 – ‘58 a fost excepţională, ani de studenţie cu devotament din partea profesorilor şi a studenţilor pentru că toţi au venit ca să înveţe, să realizeze ceva în viaţă. Facultatea de mecanică, a fost una de excepţie, atunci recunoscută în Europa, chiar şi diplomele acestei facultăţi sunt recunoscute în Franţa. Au fost profesori de excepţie recunoscuţi internaţional, cum a fost profesorul doctor Andronescu, profesorul Alaci, profesorul Ion Vlădea. Foarte mulţi profesori de o probitate profesională excepţională. Viaţa studenţească în acea perioadă în Timişoara era modestă, sărăcăcioasă. Majoritatea studenţilor mâncau la cantina facultăţii, iar alimentaţia era foarte slabă. Activităţile în afara facultăţii erau de bun simţ, un cinematograf, o petrecere la Casa studenţească, la cantina studenţească. Majoritatea studenţilor trăiau în cămine, 90 la sută, în afară de cei care locuiau în Timişoara. Era o viaţă plăcută cu toate că erau puţine cămine. Nici nu erau aşa mulţi studenţi pe atuncea. În ’53 -’58 au fost în cadrul Institutului Politehnic 5 facultăţi: mecanică, material rulant, chimie, construcţii şi electrotehnică.

În total erau 560 de studenţi la aceste facultăţi ale Institutului politehnic. Sigur că, în perioada facultăţii, evenimentul deosebit a fost mişcarea studenţească din 1956, când a fost şi Revoluţia din Ungaria, care a influenţat mult spiritul studenţilor din Timişoara. Din această cauză s-au făcut şi demonstraţii. Au fost şi consecinţe, se ştie că foarte mulţi studenţi au fost închişi, exmatriculaţi în ’56, chiar colegi de-ai mei şi prieteni, cum e cazul inginerului Drobny Heinrich, care a făcut 8 ani de puşcărie pentru că a luat parte la organizarea mişcărilor studenţeşti şi pentru că a pus nişte întrebări asupra relaţiilor internaţionale şi a condiţiilor din România. A fost condamnat la 8 ani, iar după ce a făcut aceşti 8 ani, a terminat facultatea cu brio. Era un student de excepţie şi a mai lucrat în România până în 1997. A fost şi vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Timiş, după 1990.

 

Pia Brînzeu, Family Journal, Manuscript

Stop 12: The Polytechnics’ Cafeteria

 

September 20, 1994. I’m alone in the kitchen. Diligent, I’m getting ready to cook something. I have no idea what to make and I rush to Sanda Marin’s cookbook. I grab it and am shocked at how ugly it has become. It’s greasy, stained, spineless. Tattered in the twenty-five years since I have been using it…I suddenly realize that a cookbook is not just a collection of recipes, of instructions, and information about preparing and serving meals. It’s not merely the chronicle of an art whose masterpieces would otherwise be lost, although Huou, the Chinese master at Kublai Khan’s imperial court, also underlined, more than seven centuries ago, the usefulness of such a collection in passing on information about the culinary and domestic life of a society.

I forget about lunch, even though I risk leaving my children unfed. I pick up my mother’s, my grandmother’s and my great-grandmother’s cookbooks and I realize how much they are telling, beyond gastronomy, about the way of life of four generations of a family from the Banat, or Central Europe, as we like to say.

The cookbook of my great-grandmother, Aloysia Katharina Cecilia Gombocz Bayer de Rogacz, is like her name. It is a lavish book, with an Art Nouveau cover, luxuriously decorated: Süddeutsche Küche, published by Katharina Prato in 1903. The German recipes abound in ingredients: as many as fifteen eggs, half a kilo of flour or sugar. Next to the book, in her notebook, the recipes are written in German, Hungarian, and French, beautifully handwritten, and followed by poems in the three languages. My great-grandmother never cooked anything because she had servants in her household and, to her, writing a recipe was not a gastronomic exercise, but an intellectual one, whether it was the Dobosh cake, Moor im Hemd, Gateau Bretagne, Hollandaise, Sonkas pudding, Barna leves, Paprika csirke or Schinkenomlette! The silver cutlery used for serving these meals had monograms, so did the damask napkins....

Grandmother had brought with her an Austrian book of recipes, Die Österreichische Küche, written by a Viennese celebrity, Marie von Rokitansky. The 13th edition from 1923 has rather too many sauces, but it is more moderate in terms of quantities. Grandmother’s generation had already gone through the First World War and knew the meaning of penury...

Mother also had a German book, but from the thirties, with Art Deco illustrations and colourful pictures, and her recipe notebook is beautifully wrapped and organised with great discipline, in numbered meals... My mother’s biggest disappointment was when we moved our lunch meals from the dining room into the kitchen and we replaced the damask napkins with paper napkins. A world ended for her then, and in the new world ranks no longer mattered and, for the sake of convenience, we ended up having our meals where only servants used to have them...

I’m next, the fourth in line, and I’m an illustration both of what Communism meant and of the current globalizing Post-modernism when, as Malcolm Bradbury puts it, King Lear is replaced by King Kong and Macbeth by McDonald’s. My notebook looks as deplorable as Sanda Marin’s book, because I am actually involved in the production process and, since I’m always in a rush to finish everything on time, I don’t take very much care of it. The recipes from my youth are cakes with one egg or simulacra imagined by the creative minds of those who had gone through the Second World War, as well as through the penury of Ceaușescu’s times (fake fish roe spread recipe, for instance, from semolina and mayonnaise). Now I have in my pantry a supply of packaged soups for emergency situations, a lot of vegetarian recipes (which, in my mother’s opinion, were not “etwas ordentliches zum essen” because they didn’t contain any meat), Indian spices, Chinese chopsticks, a wok and many, many magazines such as Good Food, which I read with pleasure; then I put them aside and forget them on a shelf, because I still prefer to cook only what I once learnt, a long time ago, from my mother and my grandmother... Good Food, pe care le citesc cu plăcere, le pun deoparte şi apoi le las uitate pe un raft, pentru că prefer să gătesc tot numai ceea ce am învăţat cândva, demult, de la mama şi bunica mea…

360
Panorama

Leave a comment

English