Pia Brînzeu, Jurnal de familie, manuscris

Stația 7 Casa arhitectului-șef Székely László

12 mai 1960. Învăţ pentru teza de istorie. Şed concentrată la o măsuţă mică din sufragerie, înghesuită între cărţi şi caiete pentru că nu am biroul meu şi, desigur, nici o cameră numai a mea. Deşi casa este foarte mare, construită la sfârşitul secolului al XIX-lea cu şapte încăperi generoase, e acum plină de chiriaşi, iar noi, cei doi copii, părinţii şi bunica, avem la dispoziţie doar sufrageria şi două camere în care să dormim.

Sunt în aşteptarea prânzului. Mi-e cam foame, dar tradiţia în familie e să nu se mănânce până nu vine tata acasă, chiar dacă el întârzie la spital, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori. Întreaga viaţă de familie se învârte în jurul lui, al capului familiei, iar noi, copiii, nu putem avea nici o pretenţie. Dacă ni-e foame, n-avem încotro şi răbdăm, pentru că prânzul se serveşte doar atunci când suntem cu toţii împreună. Este un ritual care ţine aproape două ore, o bună ocazie de comesenie. Atunci ni se face educaţie,  atunci aflăm ce mai e nou la spitalul C.F.R., unde lucrează acum tata, atunci auzim de la bunica ultimele noutăţi despre rudele din Austria şi tot atunci putem mărturisi notele de la şcoală sau năzbâtiile pe care le-am mai făcut prin curte, la joacă. Seara, la ora şapte, se serveşte cina caldă şi nici acolo nu putem lipsi sau întârzia.

Mama nu are studii superioare, a fost educată la Budapesta, la un colegiu pentru fete înstărite, unde a învăţat meseria de soţie. O soţie devotată ştie să se dedice familiei şi să conducă o gospodărie aşa cum ar conduce o firmă: are angajaţi de tot felul, care trebuie coordonaţi şi plătiţi. La bucătărie activau, în general, tinere secuice venite de prin Ardeal să înveţe, la rândul lor, cum se găteşte şi cum se conduce o gospodărie. Aveau serile de joi şi de duminică libere şi plecau la plimbare cu câte un soldat în stagiu, iar când se întorceau, pe la 10 seara, se sărutau cu ei în gangul de la poartă, unde nu le vedea nimeni. De aceea mama îmi repeta adesea: „Să nu te săruţi niciodată ca slugile sub poartă”. Era o interdicţie pe care n-am prea respectat-o pentru că locul era ideal pentru un sărut dat pe furiş la despărţire.

Mai existau şi alţi angajaţi: un grădinar, o femeie la spălat rufe şi un tâmplar ungur, domnul Pataki, bun la toate reparaţiile. Zilele de curăţenie mare sau când se spălau rufele o dată pe lună aveau şi ele un tipic propriu. Se sortau rufele cu o seară înainte, se separau cele albe de cele colorate şi se legau în cearceafuri mari pentru a fi transportate la subsol. Acolo exista un cazan pentru fiert rufele albe în leşie şi o covată mare de lemn, unde spălătoreasa le spăla cu mâna timp de o zi întreagă. Apoi le scrobea şi le ducea sus în pod pentru a fi întinse la uscat. Erau uneori câte zece feţe de masă, treizeci de serveţele şi nenumărate aşternuturi de pat. Şerveţelele de damast cu monogramă erau ultimele simboluri  ale unei vieţi aristocratice. Atunci când spălătoreasa a îmbătrânit şi ne-a părăsit, mama nu a avut încotro şi le-a înlocuit cu şerveţele de hârtie. Gestul i s-a părut dramatic pentru că anunţa sfârşitul unei epoci frumoase, în care mama era doamna casei.  Urma încet, încet să ne părăsească şi bucătăreasa, şi grădinarul, şi domnul Pataki, iar când am ajuns să mâncăm în bucătărie, acolo unde mâncau înainte doar slugile, mama a înţeles, în sfârşit, că nu mai putea prelungi viaţa de dinainte de război. Din directoarea firmei devenise propria ei angajată şi a ajuns să funcţioneze, în acelaşi timp, ca bucătăreasă, spălătoreasă şi grădinar. Mica tragedie a mamei mi se părea mie a fi semnul pozitiv al modernizării feministe: făcându-le pe toate deveneai mai puternică, te transformai, vrând, nevrând, într-o femeie multilaterală şi de succes. Nu-mi dădeam seama însă că, devenind multilaterală şi de succes, femeia postmodernă uită cum să-şi mai facă bine job-ul de soţie…