);
Construită la începutul sec. XX în stilul Secession
The house of the architect László Székely
The house of the architect László Székely

Bulevardul Mihai Viteazu nr. 28

Construită la începutul sec. XX în stilul Secession,.casa arhitectului László Székely este una dintre clădirile emblematice ale cartierului Elisabetin.

Born in Salonta in 1877, László Székely studied architecture within The Technical University of Budapest from where he graduated in 1899 and later continued to study in Italy. He settled in Timisoara in 1903, following the mayor's Telbisz invitation to accept the new position of chief architect within the City Hall, opening at the same time a private architecture workshop. Over the course of two decades of activity as chief architect he designed public institutions, schools, sanatoriums, industrial buildings, mansions, villas and houses. He is the author of numerous iconic buildings from Timișoara, among which we mention: The Piarist Complex, The City Slaughterhouse, Neptun Palace, The Hydro-Electric Water Plant, etc. He also designed buildings in other cities such as Salonta or Vršac. In 1922 he retired, working only as a private architect. His name remains associated with the urban and architectural development of Timisoara in the first two decades of the twentieth century because of the original and unmistakable character.

Although László Székely designed a series of imposing palaces in Timișoara in the early twentieth century, being one of the most important exponents of the local Secession, compared with these palaces, his house on M. Viteazu Boulevard, where he also had his own personal architectural office, is a relatively modest one, but which retains the characteristics of the personal style of the architect.

Built between 1908 and 1909, in the Secession style ‘geometrized period’, as if foreshadowing the Art Deco style and the modern interwar one, the László Székely house has an asymmetrical volume, consisting of two adjacent parts, the northern part being higher. This one volumetric break marks the separation of the two functions, that of living quarters and that of office space. The main façade is minimally decorated at the level of the window frames, otherwise there is an alternation of geometric shapes - developed vertically and horizontally. Located opposite the Mühle House, the home of the former chief architect of Timisoara is one of the emblematic buildings from the Elisabetin district.

 

Bibliography:

1. Nicoleta Demian et alii, Personalități bănățene, Muzeul Național al Banatului, Timișoara, 2018, p. 37.
2. Opriș Mihai, Botescu Mihai, Arhitectura istorică din Timișoara, Tipar S.C. Tempus S.R.L, Timișoara, 2014, ISBN 978-973-1958-28-6.

Video
The house of the architect László Székely

Pia Brînzeu, Family Journal, Manuscript

Stația 7 Casa arhitectului-șef Székely László

 

12 mai 1960. Învăţ pentru teza de istorie. Şed concentrată la o măsuţă mică din sufragerie, înghesuită între cărţi şi caiete pentru că nu am biroul meu şi, desigur, nici o cameră numai a mea. Deşi casa este foarte mare, construită la sfârşitul secolului al XIX-lea cu şapte încăperi generoase, e acum plină de chiriaşi, iar noi, cei doi copii, părinţii şi bunica, avem la dispoziţie doar sufrageria şi două camere în care să dormim.

Sunt în aşteptarea prânzului. Mi-e cam foame, dar tradiţia în familie e să nu se mănânce până nu vine tata acasă, chiar dacă el întârzie la spital, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori. Întreaga viaţă de familie se învârte în jurul lui, al capului familiei, iar noi, copiii, nu putem avea nici o pretenţie. Dacă ni-e foame, n-avem încotro şi răbdăm, pentru că prânzul se serveşte doar atunci când suntem cu toţii împreună. Este un ritual care ţine aproape două ore, o bună ocazie de comesenie. Atunci ni se face educaţie,  atunci aflăm ce mai e nou la spitalul C.F.R., unde lucrează acum tata, atunci auzim de la bunica ultimele noutăţi despre rudele din Austria şi tot atunci putem mărturisi notele de la şcoală sau năzbâtiile pe care le-am mai făcut prin curte, la joacă. Seara, la ora şapte, se serveşte cina caldă şi nici acolo nu putem lipsi sau întârzia.

Mama nu are studii superioare, a fost educată la Budapesta, la un colegiu pentru fete înstărite, unde a învăţat meseria de soţie. O soţie devotată ştie să se dedice familiei şi să conducă o gospodărie aşa cum ar conduce o firmă: are angajaţi de tot felul, care trebuie coordonaţi şi plătiţi. La bucătărie activau, în general, tinere secuice venite de prin Ardeal să înveţe, la rândul lor, cum se găteşte şi cum se conduce o gospodărie. Aveau serile de joi şi de duminică libere şi plecau la plimbare cu câte un soldat în stagiu, iar când se întorceau, pe la 10 seara, se sărutau cu ei în gangul de la poartă, unde nu le vedea nimeni. De aceea mama îmi repeta adesea: „Să nu te săruţi niciodată ca slugile sub poartă”. Era o interdicţie pe care n-am prea respectat-o pentru că locul era ideal pentru un sărut dat pe furiş la despărţire.

Mai existau şi alţi angajaţi: un grădinar, o femeie la spălat rufe şi un tâmplar ungur, domnul Pataki, bun la toate reparaţiile. Zilele de curăţenie mare sau când se spălau rufele o dată pe lună aveau şi ele un tipic propriu. Se sortau rufele cu o seară înainte, se separau cele albe de cele colorate şi se legau în cearceafuri mari pentru a fi transportate la subsol. Acolo exista un cazan pentru fiert rufele albe în leşie şi o covată mare de lemn, unde spălătoreasa le spăla cu mâna timp de o zi întreagă. Apoi le scrobea şi le ducea sus în pod pentru a fi întinse la uscat. Erau uneori câte zece feţe de masă, treizeci de serveţele şi nenumărate aşternuturi de pat. Şerveţelele de damast cu monogramă erau ultimele simboluri  ale unei vieţi aristocratice. Atunci când spălătoreasa a îmbătrânit şi ne-a părăsit, mama nu a avut încotro şi le-a înlocuit cu şerveţele de hârtie. Gestul i s-a părut dramatic pentru că anunţa sfârşitul unei epoci frumoase, în care mama era doamna casei.  Urma încet, încet să ne părăsească şi bucătăreasa, şi grădinarul, şi domnul Pataki, iar când am ajuns să mâncăm în bucătărie, acolo unde mâncau înainte doar slugile, mama a înţeles, în sfârşit, că nu mai putea prelungi viaţa de dinainte de război. Din directoarea firmei devenise propria ei angajată şi a ajuns să funcţioneze, în acelaşi timp, ca bucătăreasă, spălătoreasă şi grădinar. Mica tragedie a mamei mi se părea mie a fi semnul pozitiv al modernizării feministe: făcându-le pe toate deveneai mai puternică, te transformai, vrând, nevrând, într-o femeie multilaterală şi de succes. Nu-mi dădeam seama însă că, devenind multilaterală şi de succes, femeia postmodernă uită cum să-şi mai facă bine job-ul de soţie…

360
Panorama

Leave a comment

English