);
Edificată de către Arpad Mühle, în perioada 1909-1910
The house of the Mühle family
The house of the Mühle family

Bulevardul Victor Babeș

Edificată de către Arpad Mühle, în perioada 1909-1910, casa, cu gradina aferentă, se număra printre cele mai frumoase proprietăți din Timișoara.

Mühle's garden along with Niemetz’s, were in the second half of the 19th century, the most important gardens in Elisabetin, and the families who owned them occupied a prominent place in this neighborhood. Their cultures were oriented in two main directions, namely, plant cultivation and the development of tree nurseries.

The Mühle family, whose roses were famous across the borders of the monarchy, mainly deals with the cultivation of ornamental plants, many other species of flowers, but also seed culture. Originally from Bohemia, Wilhelm Mühle, became one one of the most famous horticulturists in Europe. After settling in Timisoara he got employed within horticulturist Niemetz’s company and soon he became co-owner of the company. In 1876 he set up a nursery in the Elisabetin district and opened a flower shop, which both became famous. His rose garden supplied Southeast Europe with flowers, but also Budapest and Vienna as a supplier for the royal and Imperial court. In the same year, he opened a store on the current Alba-Iulia street in Timișoara. He has participated in numerous exhibitions, being involved in organizing some, including the great Industrial-Agrarian Exhibition from 1891 in Timișoara. He was also the editor of the Rózsa Újság publication, in which he published specialized articles. His son, Árpád Mühle, a renowned horticultural technician, succeeded him in leading the company, enlarging the garden with three more square jugs on Bischof road (today M. Viteazu Blvd.) bought in 1901 from the city. His brother-in-law, the gardener Franz Niemetz, was recognized in the field of nurseries, its first and most beautiful garden being in Elisabetin, at the end of Kronen street (today Independenței street), owning a garden also in Calea Aradului.

The Mühle house was built by Arpad Mühle between 1909-1910. In the first decades of the twentieth century the house with its garde was one of the most beautiful properties in Timisoara. A home with a basement and high ground floor, built in eclectic style with neo-baroque influences, punctuated by the shape of the roof and the staircase from the entrance. The last descendants of the Mühle family left for Germany in 1992, and the house, which has changed a number of owners in recent decades, is now in an advanced stage of degradation.

 

Bibliography::

  1. Josef Geml, Vechea Timișoară în ultima jumătate de secol 1870-1920, Editura Cosmopolitan Art, Timișoara, 2016, 117-118.
  2. Nicoleta Demian et alii, Personalități bănățene, Muzeul Național al Banatului, Timișoara, 2018, p. 26.
  3. https://www.banatulazi.ro/casa-unui-erou-al-timisoarei-ruinata-de-clanul-carpaci/ site accessed on March 15, 2020 .
  4. https://heritageoftimisoara.ro/cladiri/Elisabetin/adresa/Mihai+Viteazu/3 – site accesat în data de 16 martie 2020.
Video
The house of the Mühle family

Pia Brînzeu, Family Journal, Manuscript

Stația 8 Casa familiei Mühle din bd. Mihai Viteazu

 

9 septembrie 1938. Mama începe un jurnal intim întitulat „Din viața unei tinere fete care a trăit în secolul al XX-lea”. Se prezintă: „Mă numesc Carla Diel şi sunt fiica unui cunoscut chirurg timişorean şi nepoata căutatului doctor Diel de la Jimbolia.” Are şaptesprezece ani și frecventează al treilea și ultimul an al colegiului Amizoni de la Budapesta, unde fetele bogate sunt formate ca gospodine. Profesoarele consideră că ele vor ajunge directoarele unei „firme” și trebuie să aibă deprinderi sigure: să ştie conducă o gospodărie, să țină sub control slugile, să-și crească copiii și să dea indicaţii corecte bucătăresei pentru a găti bine. Totul se dedică soțului cu devotament și entuziasm.

Duminicile, mama le petrece la familia Capdebo. Rozsi von Capdebo este prietena bunicii, mutată după divorț la Budapesta, iar Dezsö, fiul ei, a crescut împreună cu mama la Timișoara.

În jurnal mama își descrie sentimentele confuze: e nedumerită și crede că ar trebui să știe mai clar pe cine iubește. Pe  Dezsö, care are douăzeci și cinci de ani și este un inginer atrăgător, înalt, cu părul și ochii negri, sau pe doctorul stomatolog Laci Urbanetz, de treizeci și cinci de ani, tot cu părul și ochii negri, dar cu mustață. Tinerețea mamei și perioada încă anterioară războiului o fac să fie optimistă. Nu are nici o problemă financiară, proprietățile familiei sunt numeroase, există sanatoriul tatălui din Timișoara, casa bunicului de la Jimbolia, o casă a bunicii în Austria, un apartament la Budapesta. Toate îi vor rămâne într-o bună zi ei, scrie mama, împreună cu cele câteva milioane din bancă. Deci se poate căsători cu oricine dorește, deși cei doi bărbați nu sunt tocmai săraci.

Mama își descrie, cu elan, frământările. Dialogul cu jurnalul („dragul meu jurnal”, „vei crede că te-am părăsit pentru că nu am scris de mult”, „mă bucur să mă întorc la tine”) este și el însuflețit. Nu știe cine îi va citi însemnările, poate vreo fată tânără, care îi va înțelege nelămuririle sentimentale. Și cum poate să fie lămurită dacă Dezsö o dezamăgește, fiind egoist și ipohondru, iar Laci nu o iubește pentru că e mult prea tânără? Hotărăște, după un an de dezbateri interioare și cu înțelepciunea celor optsprezece ani la care a ajuns în sfârşit, să îi dea câștig de cauză lui Laci. Ar fi fericită să se mărite cu el, mărturisește mama, mai ales că a complimentat-o atunci când a purtat o rochie scumpă, cusută cu mult chic la salonul doamnei Traxel (o croitoreasă menţionată, ca de altfel şi familia Urbanetz, într-unul din romanele lui Livius Ciocârlie despre vechea Timișoară, Clopotul scufundat).

Ca urmare, Dezsö e posomorât și colțuros. O curtează din ce în ce mai asiduu, simte că a pierdut lupta și îi dă târcoale cu insistență, trăind intens căderea în dizgrație. Nu știe că destinul o va împinge pe mama în alte direcții și că tot ce va rămâne din iubirea ei pentru Urbanetz va fi un coșuleț de porțelan Rosenthal primit de sărbători, un candelabru de cristal Empire de la mama doctorului și vreo două plombe puse mie în copilărie.

Peste şase decenii, mama va trece în nefiinţă. Îşi trăieşte ultimele zile pendulând între două lumi: cea a suferinţelor fizice de aici şi cea a viselor care o leagă deja de lumea celor nevii. Unul dintre ele se repetă tot mereu şi mi-l mărturiseşte într-un moment de luciditate: soseşte într-o gară necunoscută şi cel care o aşteaptă să o conducă spre o destinaţie nouă, necunoscută şi ea, este Dezsö von Capdebo. Atunci când, după moartea mamei, voi avea curajul să-i citesc jurnalul, îmi voi da seama că el a câştigat în cele din urmă lupta, iar sentimentele noastre de dragoste sau relațiile cu cei din jur nu se opresc niciodată acolo unde credem noi.

360
Panorama

Leave a comment

English