Liana Maria Gomboșiu, Valeria dr. Pintea. Un roman familial, Editura Marineasa, Timișoara, 2013, pp. 52- 53

Când am început să scriu această carte m-am gândit în primul rând la conturarea portretului bunicii mele, la desprinderea ei din anonimat. Am fost stăpânită de o mare dragoste pentru ea și lumea ei și de sentimentul unei vagi vinovății de a nu-i fi arătat îndeajuns această dragoste de-a lungul îndelungatei ei vieți. Când am considerat volumul încheiat, am constatat că îmi scăpaseră zeci de amintiri despre bunica, despre cei în mijlocul cărora a trăit, despre locurile prin care a trecut și, nu în ultimul rând, despre Timișoara, orașul căruia i-a fost statornică mai bine de 7 decenii. Au rămas vrafuri de fotografii și de scrisori, fragmente de jurnale, dantele migălos lucrate, mici obiecte față de care, ignorându-le, mi se pare că am fost nedreaptă. Astfel, oricât de prețioase mi se par, ele se vor pierde. Dar de ce să mă amăgesc că puținul cuprins în paginile scrise se va păstra?

 Se pare că iarna din acel an a fost nespus de blândă şi de însorită la Nisa. Într-o zi, plecând la plimbare, Valeria a luat cu ea o poşetă destul de voluminoasă. Era subţire îmbrăcată şi în contrast cu doctorul, strâns în jiletcă şi redingotă, cu pălărie înaltă pe cap şi baston în mână. Când au ajuns într-un loc mai îndepărtat al promenadei, Valeria s-a oprit şi, sprijinindu-se de braţul soţului ei, a privit spre Mediterana cu valuri imperceptibile şi sclipiri argintii. Vreo doi temerari alergau pe ţărm şi apoi s-au azvârlit în mare. (…)

Tânăra a ajuns la malul Mediteranei, s-a dezbrăcat, a rămas în costum de baie şi, cu o plăcere fără seamăn, a intrat în apa rece. Fiind o bună înotătoare, a alunecat printre valurile mici şi a încercat să-i ajungă pe ceilalţi doi îndrăzneţi.

Rămas pe promenada aproape pustie la acea oră a prânzului, ţinând în mâini pălăria şi umbreluţa din tafta albastră, doctorul Pintea simţea cum adieri plăcute şi călduţe îl învăluiau. Privea spre marea strălucind în lumina soarelui uneori ascuns de o perdea subţire de nori. Atunci – sunt sigură – el şi-a dat seama cu certitudine şi fără a simţi vreo tristeţe, că între el şi femeia care străbătea valurile reci, departe, tot mai departe, nu avea să fie niciodată o înţelegere aşa cum şi-ar fi dorit el. Erau cu totul diferiţi, fiecare cu gândurile şi cu speranţele sale. O descoperise pe Valeria voluntară, originală, dar într-un fel firesc, nesupărător, care nu i se putea reproşa. S-a simţit oarecum însingurat în acea amiază de iarnă, în faţa Mediteranei calme şi întinse. Şi-a zis că el avea să rămână mereu pe mal în timp ce Valeria avea să înoate departe, îndreptându-se spre ţărmuri sau ţeluri de ea hotărâte.

În după amiaza zilei memorabile de decembrie în care bunica mea se scăldase în Mediterana, soţul ei i-a oferit în dar un „suvenir” un obiect întrucâtva kitsch al vremii: o vedere a celebrei „Promenade des Anglais”, incorporată într-un strat gros de material transparent. Poza are şi oarece sclipiri fosforescente care îi dau un derutant iz oriental. Pe verso-ul obiectului, Valeria a scris cu creionul: 1913, 4/ XII. Data se mai vede şi azi, deşi destul de ştearsă. Obiectul îmi este foarte drag şi îl folosesc ca presse-papier, pe masa mea de lucru. Astfel, privesc zilnic decorul în care s-au petrecut plimbările cotidiene ale acelui cuplu de tineri căsătoriţi de la începutul veacului trecut. Poate că anii frumoasei „Belle Epoque” li se păreau încă eterni. Bunicul meu mai avea în faţă 27 de ani de viaţă, iar bunica mai mult de 70. Peste mai puţin de un an avea să izbucnească primul război mondial. Pe amândoi îi aşteptau încă foarte multe bucurii, dar şi mai multe dureri şi zbuciume.

M-am întrebat adeseori dacă acea baie făcută în Mediterana, în 4 decembrie 1913, n-a fost punctul culminant al seninătăţii şi al plăcerii încercată de bunica mea, de-a lungul unei vieţi care a durat aproape cât un veac?