Vila Kimmel a fost construită între anii 1911-1914 (arh Josef Kremmer senior și arh. Josef Kremmer junior)
Vila Kimmel / Institutul Francez Timișoara
Vila Kimmel / Institutul Francez Timișoara

Vila Kimmel a fost construită între anii 1911-1914 (arh Josef Kremmer senior și arh. Josef Kremmer junior), având o suprafaţă de peste 1000 de metri pătraţi, fiind înconjurată de un parc.

Vila Kimmel (bul. Constantin Diaconovici Loga nr. 46) a fost construită între anii 1911-1914 (arh Josef Kremmer senior și arh. Josef Kremmer junior), având o suprafaţă de peste 1000 de metri pătraţi. Construcția prezintă limbajul estetic al anilor 1900 cu elemente din arhitectura clasicistă franceză a secolului al XVIII-lea, fiind înconjurată de un parc care ajungea până la râul Bega. Autorizația de construire a fost eliberată în 5 octombrie 1911 și lucrările finalizate în 1 ianuarie 1914. Comanditarul clădirii a fost Ignác Sándor Kimmel, proprietar al unei fabrici de alcool renumită prin fabricarea unui coniac exportat în întreaga monarhie austro-ungară. Familia Kimmel a deţinut de-a lungul timpului mai multe proprietăţi în Timișoara, în cartierele Fabric, Cetate și Elisabetin. Primul membru al familiei Kimmel în Timișoara este menționat în anul 1784 ca învăţător la Şcoala „Poporală” din cartierul Fabric.

În anii 1930 clădirea este vândută familiei Langer, emigrată în Franța în urma naționalizării. Parcul a suferit modificări după al Doilea Război Mondial prin construirea Vilei Internațional. În perioada 1969-1977 Vila Kimmel a găzduit secția de artă a Muzeului Banatului, în noiembrie 1977 imobilul devenind casă de oaspeți pentru familia Ceaușescu, care însă a preferat să locuiască în Vila Internaţional în timpul vizitelor în Timșoara.

Din anul 1992 vila Kimmel este sediul Institutului Francez.

Bibliography::

  1. Mihai Opriș, Mihai Botescu – Arhitectura istorică din Timișoara, Editura Tempus, Timișoara, 2014
Video

Banca de Scont (palatul Max Steiner) din Piața Unirii

Robert Șerban

un amic a vrut să cumpere

acum șapte-opt ani

casa de pe Loga 46

așa mi-a spus

strada și numărul

 

n-am percutat

n-am știut despre ce e vorba

și l-am întrebat scurt

cât?

două milioane

 

avea banii

știam asta

avea mult mai mulți

dar care-i

mai exact?

am insistat

 

m-a privit de parcă eram extraterestru

a dat din cap a strâns înciudat din buze

și mi-a deconspirat locul unde

s-a inventat la Timișoara

sărutul franțuzesc

iunie 2022

 

„În schimb, între timp am devenit publicist. L-am descoperit pe Sorin în redacție la „Orizont” și de unde la facultate abia ne cunoscusem acum ne-am împrietenit. Locuia pe Lenin, aproape de fostul liceu evreiesc. Facultatea noastră, pe splay. După orele de la opt la zece o ștergeam repejprr, coteam pe podul Mihai Viteazul, între cinematograful Capitol și parc, traversam bulevardul Loga, intram pe Lenin, sunam și apărea buimac, mai de fiecare data după câte un chef nocturne. Ascultam muzică, vorbeam despre cărți, afară era liniște, soare și i-a venit ideea să public în „Orizont””. (Livius Ciocârlie, Clopotul scufundat, Cartea Românească, 1988, p. 126)

 

(Şi casa a cui a iniţial, de la cine o cumpărase tatăl dvs?) De la Kimmel. Care a construit-o în 1913. Şi este copia unei case din Bavaria, care a aparţinut familiei lui Ludovic al II-lea, regele Bavariei de-atunci. A costat foarte mult pe-atunci, fiindcă au importat materiile din Italia. Tapetele erau din mătase şi mozaic foarte frumos… În fine, el s-a ruinat, dar nu din cauza casei, ci a afacerilor. Ştiţi, el avea o firmă foarte mare de lichioruri, şi asta n-a mai mers aşa de bine. Şi el a fost silit să vândă. (…) Există o legendă că toţi cei care au locuit în acea casă au avut ghinion, pentru că s-a construit în `13. Eu nu consider că era un ghinion pentru noi, că eu mă bucur că din cauza casei am fugit din România şi eu n-aş fi vrut să trăiesc epoca lui Ceauşescu, vă spun sincer. Asta a determinat plecarea în Franţa, că altă casă nu mai aveam nicăieri. Deci eu nu consider că-i adevărat, dar, mă rog. El a vândut unui german şi pe urmă unui evreu a cărui soţie a vândut familiei mele. Era unguroaică, Marieta o chema, nu aveau copii, el era un evreu foarte bogat, şi-a murit şi i-a lăsat casa. Şi ea singură să stea într-o casă aşa de mare, … trebuie mult personal… . Mama mea avea patru fete, două bucătărese, că tatăl meu avea o manie –  majoritatea românilor sunt aşa – întâlnea pe cineva pe stradă şi-l aducea acasă, şi mama niciodată nu ştia dacă suntem cinci sau cincizeci la masă. Singura dată când tatăl meu a anunţat-o pe mama, a chemat-o de la fabrică şi i-a spus: „Ghiceşte cine vine la masă astă-seară!” Aşa, pe la 10 – 11 a chemat-o. Păi ce ştiu eu, prefectul mai venea, mai veneau şi câţiva miniştri din Bucureşti, dar ea nu se emoţiona şi el niciodată nu spunea cine vine. Zice :  „Vine Regele Mihai, că vine la vânătoare la Pădurea Verde, şi pe urmă va cina la noi şi doarme la noi.” Mama a înnebunit. Şi bunica era o gospodină extraordinară, deci ea aranja toată masa, şi tot. Şi ea mi-a spus pe urmă: „Mai bine tatăl tău să nu fi spus că vine Regele!” Ea oricum era o femeie frumoasă şi ar fi fost pusă la punct că ea, când venea tata, era întotdeauna pusă la punct. Era întotdeauna bine coafată, foarte elegantă şi frumoasă. N-avea nevoie să-i spună el, că toată ziua a stat la dulap şi s-a gândit: „În rochia neagră? Nu! În rochia albastră?…” Şi era un stres nemaipomenit, de care noi n-aveam nevoie, a zis bunica. Şi pe noi ne-au expediat la cealaltă bunică, să fie loc pentru toată lumea, că el a fost însoţit. Şi asta a fost singura dată când tatăl meu i-a spus: „Să ştii că vine Regele la noi.”, altfel veneau foarte mulţi.

(Cu cine era în relaţii de prietenie?) Cu toată lumea! (De ce familii vă amintiţi că se frecventau mai des?) Aveau medic, aveau un avocat – Valeriu Sârbu – acesta era cel mai bun prieten. Era din Ticvani. Avea o soră care a trăit foarte mult timp după el, el era un om foarte drăguţ, care era burlac. Deci, lui îi convenea să mănânce la noi, că el n-avea gospodărie, mama lui a rămas la Ticvani. Aşadar, venea aproape în fiecare zi. Şi era foarte drăguţ. Şi de câte ori m-am dus să-i văd pe bunici, el era imediat la faţa locului să mă congratuleze şi nu ştiu ce… Pe urmă, aveam naşii mei, care tot din Ticvani erau, se chemau Băteală. Ei erau căsătoriţi, dar nu aveau copii. Aveau gospodărie, aveau bucătăreasă, deci aveau unde să mănânce, dar veneau destul de des. De fapt, ei au fost naşii noştri, şi ai fraţilor, şi ai mei. Erau oameni foarte drăguţi şi le plăcea de noi. Deci, de câte ori venea un copil, ei îl botezau. (Deci mai aveţi încă un frate?) Da, am doi fraţi, suntem trei. Mergeam la biserica greco-catolică, care era pe Baba Dochia, dar nu se mai cheamă aşa strada. (În Fabric?) Da. Acolo este o biserică greco-catolică pe care au închis-o pe urmă, şi acolo am fost botezaţi. Naşa şi cu naşul veneau destul de des la noi acasă. (Ei unde locuiau în Timişoara?) Ei stăteau pe malul Begăi, unde vine Podul Decebal, după Prefectură, înspre Fabric. Sunt nişte străzi perpendiculare pe Bega, şi pe una dintre străzile astea stăteau.

(Prieteni evrei nu avea? Industriaşi?) Industriaşi, nu, însă erau unii care lucrau în fabrică – era unul Ritter, era unul Berger… Dar majoritatea au plecat în Israel pe urmă. (Deci fabrica unde se afla?) Era în Fabric, tot pe malul Begăi, şi se chema pe vremuri “Splaiul Morarilor”.  (După Prinţul Turcesc?) Asta nu ştiu exact. Drept înainte, după Piaţa Traian. Era IRP (Industria Română de Piele), era Weständ pentru mănuşi şi era “Ideal” – de pantofi. Deci, el a cumpărat douăsprezece case care erau împrejur. Când s-a mutat din Oraviţa, el a vrut să vină şi muncitorii, că el a adus din Occident, din Elveţia, Franţa şi chiar Italia, nişte oameni care i-au învăţat să facă modele, ceea ce este o meserie, nu doar muncă la maşină. Şi ei erau foarte calificaţi. La Timişoara el nu găsea muncitori din aceştia, şi ca să vină după el la fabrică, a cumpărat 12 case înconjurul fabricii, ca să-i cazeze. Şi au venit cu toţii, cu familiile

Mariana Duval n. Langer, 1935 Oraviţa ( fiica proprietarului Fabricii de mănuşi Weständ, ultimul proprietar al casei )  intervievată de  Smaranda Vultur în 2007 la Paris ( colecţie personală , arhiva BCUT)

 

Unde este Centrul Cultural Francez ( azi Institutul Francez) a stat familia Langer la care mergeam în copilărie. Mi-amintesc că avea această scară interioară şi de câte ori intru la Centrul Cultural Francez parcă aştept să revăd biblioteca splendidă care era în interior. Avea o rotondă unde era camera de jucării şi avea o terasă afară unde era o fântână cu peşti roşii care se mişca. (…) Acolo era şi un bazin de înot, unde ne întâlneam toţi aceşti copii, care eram de origini diferite, români, sârbi, evrei, italieni, copii ai funcţionarilor de la aceste consulate, cum ar fi cel belgian… Erau mai multe consulate pe str. Loga. Era o societate extrem de elevată în acest cartier, aş zice un fel de  „Primăverii” al Timişorii. Loga era un cartier liniştit, nu era circulaţie, nu era asfalt, era un caldarâm de pietre şi în momentul când au venit ruşii se auzeau bicicletele pe care ei le foloseau , luându-se cauciucurile, mergeau pe jantă. (….) În casa noastră am avut camere care au fost date ofiţerilor ruşi. Noi am locuit pe Loga la numărul 24, este într-un colţ

 Nicolae Diminescu . n. 1939 intervievat de Adrian Onica în 2005 Timişoara. Arhiva Grupului de Istorie Orală şi Antropologie Culturală  A Treia Europă, BCUT

360
Panorama
English