);
Despre existența marii burghezii în Fabric stau mărturie numeroasele vile și palate
Upper Bourgeoisie
Upper Bourgeoisie

Burghezia mare, Str. Avram Imbroane nr. 1

In the seventies and eighties of the nineteenth century, the citizens of the whole of Timisoara rushed on Saturdays and Sundays in Fabric, to spend a few hours happily in the pleasant bars, restaurants and cafes of the neighborhood. The existence of the big bourgeoisie in Fabric is testified by the numerous villas and palaces built throughout the neighborhood.

In the seventies and eighties of the 19th century, the citizens of the whole of Timișoara stormed Saturdays and Sundays in Fabric, to spend a few hours happily in the pleasant bars, restaurants, and cafes of the neighborhood. Often, the senior officials and the elite citizens from other neighborhoods met in the Fabric, at the famous "Tiger" or at the "Braustübl" at the Brewery, with prominent representatives of the local bourgeoisie: Joh. Tedeschi, Jos. Kunz, Suchan, Prochaszka, Baader, Reiber, Kremer, Risztics, Kramolin, Gaupp, Ioanovics etc. At the end of the 19th century, the social life in Fabric, like the other neighborhoods, was concentrated in the society club (Geselligkeitsklub) which was based on the first floor of the hotel "At the three roses" until the beginning of the 20th century, then in Coronini Square (today Roman) in the city palace or Rudolf Totis palace. Here met the ”old” survivors Baader, Klemier, Weiterschütz, and the "youth" aged 55-65: Rudolf Jahner, Johann Schlichting, Johann Sigmund, Heinrich Tauber, Josef Némes, Alexander Kohn, Ig. A. Kimmel etc.

The existence of the upper bourgeoisie in Fabric is evidenced by the numerous villas and palaces built throughout the neighborhood: the house of Dr. Béla Fülöp, built at the end of the 19th century in the eclectic style; the Franz Wettel house, completed in 1912, in the same historicist/eclectic style; the Jenő Spang house, built in the early 20th century in the Secession style; Károly Mühlbach house, built in 1891 in the historicist style, etc.

Bibliography::

  1. Josef Geml, Vechea Timișoară în ultima jumătate de secol 1870-1920, Editura Cosmopolitan Art, Timișoara, 2016, pp. 75-76.
  2. https://heritageoftimisoara.ro/cladiri/Fabric/adresa/Episcop+Joseph+Nischbach/3 site accessed in May 2021.
  3. https://heritageoftimisoara.ro/cladiri/Fabric/adresa/Dr.+Ernest+Neumann/4 –  site accesat în mai 2021.
  4. https://heritageoftimisoara.ro/cladiri/Fabric/adresa/Ioan+Inocen%C8%9Biu+Micu+Klein/1 site accessed in May 2021.
Video

Upper Bourgeoisie

Sofia și Avram Imbroane

Toţi ceilalţi fraţi ai mei s-au născut în altă ţară – vorba vine – că nu era România Mare încă. Cel mare s-a născut la München, în timp ce tata şi mama făceau studiile în străinătate.

Tata a fost redactor la ziarul “Drapelul”, al lui Branişte, redactorul şef, şi a plecat în Germania să studieze şi studiind acolo a scris articole admirabile, pe care le trimitea la ziarul lui Branişte.

Al doilea frate s-a născut la Lugoj, când erau încă provinciile separate, al treilea la Bucureşti, iar o soră la Iaşi, în 1917, şi eu în 1920, când era România Mare…m-am născut la Timişoara. Cinci copii eram. Şi tatăl meu, a fost extraordinar de frumos, era un om extrem de generos şi a avut o coloană vertebrală excepţională, era un om de o mare moralitate şi patriotism. Şi el plângea soarta femeilor; nu şi-a dorit fete, ci băieţi, căci spunea că femeile au greu în viaţă. S-au născut băieţi, pe urmă sora mea şi au zis “o să-i găsim şi ei un soţ”, pe urmă m-am născut eu şi m-au botezat “băiatul Ionică” şi aşa mi-a rămas numele.

Tata a fost vicepreşedintele Camerei, îndată după Unire, că el s-a luptat pentru Unire şi era să fie omorât şi judecat de unguri şi de sârbi pentru toată campania pe care a dus-o. El a scăpat aşa, în ultimul moment, fugind în Regat.

A venit aicea (în Muntenia) cu mama. La Căldăruşani a fost diacon, în 1914, iar în  1916, alături de Titulescu, de Delavrancea şi de toţi s-a luptat pentru ideea Unirii. A ţinut cuvântări, tata fiind un mare orator. A fost şi publicist, şi mare orator, foarte talentat… A fost cu ei prin campanii ca să pregătească Unirea şi aşa a devenit el cunoscut.

Gala Galaction, care a fost la Cernăuţi când tata a studiat Teologia (acolo a cunoscut-o el pe mama, la Cernăuţi) l-a iubit foarte mult. Şi el, şi Delavrancea care a spus despre tata că este “privighetoarea Banatului”, şi Arghezi. N-a fost unul care să nu-l fi sprijinit, că tata nevrând să devină ministru, a devenit secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor, cum se chema atuncea. În calitatea de secretar general i-a sprijinit pe toţi şi a căutat să facă imposibilul, să-i finanţeze şi să-i ajute.

În ce an a fost secretar general? ‘33-’38, că el a murit în ’38, pe post de secretar general. A pierdut-o pe mama în ’33, care a murit brusc, la 47 de ani. Mama a dus şi ea o activitate splendidă, pe tărâm obştesc. Ea a fost preşedinta Asociaţiei femeilor din Timişoara şi a gospodinelor. A făcut o şcoală, Şcoala de Menaj, a adus ţărănci de la ţară. Trebuia să capete clădirea aceea mare, cu coloane în care se află acuma Prefectura, care a fost clădită pentru a purta numele mamei mele, Sofia Topor Tarnovietzki, că ei au fost înnobilaţi de polonezi, în Cernăuţi. De fapt Topor îi chema, erau răzeşi, de pe vremea lui Ştefan.

Şcoala trebuia să se cheme aşa după ce a murit mama. Clădirea aceea cu coloane frumoase, trebuia să fie clădirea şcolii pentru femei, ca să facă educaţia socială a femeilor de la ţară, ăsta era visul ei, să se ocupe de fetele de la ţară. Ea a fost şi mare colecţionară de folclor, îndrăgostită de artă populară şi aşa l-a secondat pe tata într-un fel; pentru toată activitatea ei a luat premii mari, la Bruxelles, la Barcelona, medalii de aur pentru colecţiile ei, care s-au pierdut în timpul războiului.

 Ce colecţii? Costume naţionale, broderii, ceramică făcută în Banat, gulere vechi bănăţene. A mers din sat în sat şi a colecţionat tot ce era vechi şi autentic şi a făcut o splendidă colecţie.

 În ce an?  Până în ’33 când a murit. A avut o comoţie cerebrală şi a murit, la 47 de ani. (…)

Tata avea o voce splendidă. Grozăvescu însuşi a spus că are o voce mai frumoasă ca a lui, aşa o voce splendidă avea tata. A mers cu corul să cânte de Crăciun şi-a cunoscut-o pe mama şi s-a îndrăgostit de ea.

 Cu ce cor a mers? Cu corul din Bucovina, de teologi, căci era student la Teologie. El a terminat Teologia şi Dreptul. Pe urmă a studiat Dreptul şi în străinătate.

 Cum de a ajuns în Cernăuţi din Banat?  Păi a mers în Cernăuţi la Facultatea de Teologie care era cunoscută, chiar şi Gala Galaction a studiat acolo.

 Tatăl dumneavoastră era născut la Lugoj? Tata era născut în Coştei, în Banatul iugoslav şi pe urmă bunicii mei au venit la Vărădia. Tata i-a sprijinit, în special atunci, pe cei din Banatul iugoslav. După aceea a fost la Cernăuţi ca student, pe urmă a venit la Lugoj, la Branişte, a fost redactorul ziarului “Drapelul” şi de-acolo a fost trimis în străinătate, în Germania, ca să studieze, să-şi ia doctoratul.

El a mers cu o bursă acolo, a studiat cu mari sociologi şi a trimis de-acolo articole fulminante. Am articolele lui, pe care un domn Rădulescu de-aicea, care a făcut închisoare, mi-a spus că o să le publice, dar în tot locul se cer bani, iar eu n-apuc s-ajung la bani ca să pot finanţa eu. A vrut să publice toate articolele lui tata, care sunt splendide.

 A scris memorii?  Da de unde, numai de asta n-a avut timp. Tot timpul s-a luptat pentru tot felul de cauze naţionale, dar ca să scrie despre el nu… A fost de o mare modestie. La noi în casă era un şir lung de oameni care veneau cu solicitări, cât timp el a fost deputat ani de zile şi a fost vicepreşedintele Camerei.

 Era liberal?  Da. A ajuns prim-ministru Brătianu, fiindcă el a fost chemat în 1919 la Paris ca să se prezinte la Wilson şi acolo aproape că i-a convins cu talentul lui oratoric să cedeze partea din Banatul iugoslav pe care am pierdut-o, cu tot cu Coşteiul. Atuncea s-a schimbat aicea, au venit Brătienii la putere, s-a schimbat politica şi s-au întors de la Paris. S-a cedat partea aia şi a rămas graniţa, ceea ce a fost pentru tata extraordinar de dureros, că toată partea aia, atât de frumoasă şi cu oameni atât de pregătiţi şi buni români, a rămas în Iugoslavia. Şi-atunci, tata i-a sprijinit în continuare, cât a putut, atunci când au ajuns la putere liberalii.

 În ce an a fost deputat? A fost îndată deputat. A fost vicepreşedintele Camerei, imediat după Unire şi pe urmă a fost deputat de câte ori au fost liberalii la putere. A murit pe postul de Secretar general al Ministerului Cultelor şi Artelor.

 Tatăl dumneavoastră în ce an a murit? În ’38. Nu pot să-i mulţumesc suficient lui Dumnezeu că a murit tata înainte să fi făcut închisoare, că ar fi ajuns şi-n închisoare şi vă imaginaţi ce suferinţă ar fi fost pentru el şi pentru noi. După toată viaţa dedicată neamului ăsta, să ajungi să te închidă, cum au fost închişi atâţia oameni. (…)

Mama a dus şi ea o activitate splendidă, pe tărâm obştesc. Ea a fost preşedinta Asociaţiei Femeilor din Timişoara şi a gospodinelor. A făcut o şcoală, Şcoala de menaj, a adus ţărănci de la ţară. Trebuia să capete clădirea aceea mare lângă care se află acuma Prefectura, care a fost clădită pentru a purta numele mamei mele, Sofia Topor Tarnovieski. Şcoala trebuia să se cheme aşa după ce a murit mama. Ea a fost şi mare colecţionară de folclor, îndrăgostită de artă populară şi aşa l-a secondat pe tata, într-un fel. A luat premii, la Bruxelles, la Barcelona, medalii de aur pentru colecţiile ei, care s-au pierdut în timpul războiului.

Ce colecţii?  Costume naţionale, broderii, ceramică făcută în Banat, gulere vechi bănăţene. A mers din sat în sat şi a colecţionat tot ce era vechi şi autentic şi a făcut o splendidă colecţie prin 1933.”

Steluţa Crăiniceanu-Imbroane  (născută în 1920 la Timişoara) intervievată de Smaranda Vultur, în 1999, la Bucureşti. – Fragmente din interviul publicat în Dr. Avram Imbroane, Testament Politic, ediția I, Ed. Marineasa, Timisoara, 2003, Prefața de Constantin Jinga, Cuvânt înainte de Mihai Șora, Cronologie de Remus Jurca-Unip, In memoriam de Horia Musta, Ediție îngrijită de Adrian Onică și Roxana Pătrașcu.

Portete feminine in Timisoara sec. XX – Ep.1: Sofia Imbroane, material video realizat de Claudia Tănăsescu

Link: https://www.youtube.com/watch?v=Qe26mU_DRc0

Aici (la o staţie după Gara Mică) era cartierul Kimmel, fiindcă erau foarte mulţi bogătaşi. Casa asta este clădită în 1929. Noi când am venit aici, în ’60, am adus 6 camioane de pământ, aşa de adânc era aici. Îmi amintesc că stătea apa în stradă. Atunci când am cumpărat casa am zis că n-avem nici cum să trecem strada, dar am umplut mlaştina cu pământ. Şi acum însă avem apă când plouă.

Ăsta era un cartier nou. Kimmel avea aici Fabrica de lichioruri.

Îmi mai amintesc când s-a clădit Biserica sârbească şi când s-a turnat beton şi s-a făcut piaţa. Înainte era noroi, era dezastru. Era piaţă mică, pentru ţărani, piaţă de animale, găini, gâşte.

Eva Mayer născută la Ianova în 1928 -Fragment din interviul realizat de Roxana Pătraşcu, la Timişoara, în 1999. Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

 

Am şi crescut în Fabric, în casa doamnei Kimmel,  pe strada Zürich, la numărul 2, casă de raport, construită în perioada interbelică pentru a da apartamente în chirie. Apartamentele erau dispuse în lungul unor balcoane lungi, comune, care legau jocurile copilăriei noastre. În spatele casei era parcul, ce proteja în mijlocul său frumoasa vilă în care, cândva, trăise familia Kimmel. Parcul era, pentru ochii copilului ce eram, imens, cu arbori bătrâni. Ţin minte cum toamna ne făceam un fel de “ochelari” din frunzele bătrânilor platani. Din castanii imenşi,  cu coroane largi, culegeam fructele pe care ni le transformam apoi în păpuşi, contruite cu ace de gămălie înfipte în corpul gras, maroniu, al castanelor… Tanti Kimmel, trăia jos, la parter, împărţind apartamentul cu familia Erhan. Era tăcută, retrasă. Văduvă a unuia dintre marii proprietari ai Timişoarei, fabricant de lichioruri şi cognac, nu o mai ştia nimeni cine fusese. Mi-aduc aminte doar de sticla pătrată, din sticlă groasă, ce avea frumos înscris, cu litere în relief, numele KIMMEL. Nu mai ştiu cum ajunsese la noi, ţin minte doar nedumerirea mea cum putea numele bătrânei tăcute, ascunse în camera de lângă baie a familiei Erhan să stea acolo, pe sticlă. Toată viaţa m-a urmărit apoi frumuseţea tainică a sticlelor ce ascundeau istorii misterioase ale unor vremuri neştiute… Recuperez, azi: “Ignaz Sándor Kimmel, vestit fabricant de lichioruri şi cognac în urmă cu un veac. Cel mai vechi reprezentant al familiei cunoscut în Timişoara a fost învăţător la „şcoala poporală” din Fabric, în 1784. Cu timpul, familia Kimmel a cumpărat mai multe proprietăţi în oraş, printre care şi o vilă cu un teren în Fabric, în apropierea Gării de Est, unde astăzi se află parcul Zürich. Proprietarii au plantat pe terenul respectiv mai mulţi arbori care dăinuie şi astăzi, dar parcul a fost naţionalizat după al doilea război mondial.”

În casa din parc ne duceam să ne jucăm după-amiezile. Nu înăuntru, pentru că acolo era cantina Fabricii de ciorapi de vizavi. Ne jucăm în faţa casei, în jurul bazinului, gol, unde se întindea o suprafaţă largă unde ne puteam fugări sau unde puteam juca aruncând mingea în sus şi strigând numele de ţară pe care îl alegeam, pentru ca, apoi, să nimerim cu mingea pe cel mai vulnerabil… Uneori ne ţineam echilibrul pe buza bazinului, cu mâinile desfăcute. Dacă  cineva era mai curajos, urmărea această linie sărind într-un picior… Eu nu eram, oricum, dintre aceia.

În cantină am intrat doar o dată: mama era plecată la Iaşi, la o întâlnire a bibliotecarilor şcolari. Eveniment! Pe noi ne-a lăsat singure; ne-a “aranjat” să avem o masă caldă la cantina din parc. Supa cu fidea şi papricaşul cu macaroane mi s-au părut pragul meu de “emancipare”. Ieşeam “în lume”… Doar primul ceai cu pâine cu marmeladă de la Techirghiol va mai fi avut, peste câţiva ani, gustul aventurii ca acea mâncare obţinută întinzând, asemeni tuturor adulţilor, un bon la ghişeul unde bucătăresele repartizau farfuriile şi tacâmurile de aluminiu.

Am făcut o buclă aşa lungă prin cartierul copilăriei mele, la celălalt capăt al său, ca să îmi hrănesc tulburarea descoperirii de azi. Geografia copilăriei e întotdeauna o caldă terapie… Partea din Fabric ce forma graniţele lumii în care am crescut se întindea de la Gara mică, de unde mama ne trimitea la Izvin, dându-ne cuiva “în grijă”, până la vestitele Şase-Case, de unde veneau cei mai mulţi copii ai şcolii, Depoul de tramvaie, pe partea dreaptă, sau strada Telegrafului, unde ne era grădiniţa, sau, hăt departe, două străzi mai încolo, strada Simion Bărnuţiu, unde vom merge la liceu, locul primei mele dragoste – biblioteca mamei şi raiul singurătăţii mele libere… În faţă, linia tramvaiului 2 şi Fabrica de ciorapi, Ocsko Terezia. Târziu, numele legate de acea imensă clădire s-au pus în ordine: arhitectul Szekely Laszlo a trecut în primul plan, înaintea numelui luptătoarei comuniste ce a preluat faima mai vechilor conaţionali.

 

Sorina Jecza – Fragment – 18 iunie 2015

Despre familia Judithei  Cohn

Iudit, povestește-mi despre tine, despre părinți și bunici!

Iudit: Tatăl meu este de origine din Tinca, județul Bihor, care a aparținut de România din 1920. Străbunicul meu a fost unul din fondatorii comunităţii evreieşti din Tinca în 1830. Pe arborele genealogic al familiei suntem deja 300 de oameni pe aripa străbunicului. Mormântul lui are aproape 200 de ani și numele lui, Ionas Ritter, e citat în „Lexiconul evreilor din Ungaria”. S-a ocupat cu comerţul, avea un magazin mare, superb în Tinca. Bunicul a murit de la o rană din război, iar magazinul a dat faliment. Tatăl meu n-a ajuns să dea bacalaureatul și a început să lucreze de foarte tânăr. La început s-a ocupat cu vânzarea de lemne, apoi, printr-un anunţ de publicitate, a ajuns la Oraviţa, la familia Langer și le-a înfiinţat o tăbăcărie, din care s-a născut fabrica de piele din Timişoara, de pe malul Begheiului. Tata a rămas director până şi pe vremea comuniştilor, după naţionalizare.

Bunicul meu din partea mamei a fost rabin, absolvise şcoala rabinică la Viena. Era din Borod, între Oradea şi Cluj. Au fost nouă fraţi, foarte mulţi au murit de copii. Primul lui post a fost la Biserica Albă – un orășel în Iugoslavia, acum Serbia – apoi a ajuns la Oraviţa, unde a fost rabin ortodox peste 20 de ani. Comunitatea era mică, dar în timpul războiului, reşiţenii au fost mutaţi în Oraviţa  şi a devenit o comunitate destul de serioasă. Noi ne petreceam verile acolo, iar în timpul războiului ne-am refugiat la Oraviţa, pentru că în Timişoara locuiam lângă Uzina Electrică, care era o ţintă pentru bombardamente.

Bunica mea, rebețina mea, era din Aleșd. Era mică și drăguţă, totdeauna la datorie. Era o gospodină desăvârşită, avea o cămară cu sute de borcane de dulceaţă. În timpul războiului, când ne-am refugiat din Timișoara pentru câteva zile la Lugoj, au venit și ei din Oravița. Cînd s-au întors în curtea sinagogii, gemurile ei erau amestecate cu cărţile sfinte! A reieşit că de fapt nu nemţii, nu armata germană nazistă a făcut ravagiile, ci vecinii antisemiţi. Vineri seara sau de sărbători aruncau cu pietre în geam. Așadar, ei au suferit mult la Oraviţa. Emeric Marosi, care a fost Rosh Hakol, președintele comunității în Reşiţa a scris o monografie despre evreii reşiţeni, în care un capitol e dedicat bunicului meu. Eu i-am scris că în timpul războiului, fasciștii au vandalizat sinagoga, dar el m-a corectat că, în realitate, au fost vecinii.

 Judith Cohn, născută în 1936 la Oravița – fragment din Destine evreiești, Getta Neumann , Editura Hasefer, București, 2014

 

Despre familia Langer

Prieteni evrei nu avea? Industriaşi? Industriaşi, nu, însă erau unii care lucrau în fabrică – era unul Ritter, era unul Berger… Dar majoritatea au plecat în Israel pe urmă. Deci fabrica unde se afla? Era în Fabric, tot pe malul Begăi, şi se chema pe vremuri “Splaiul Morarilor”.  După Prinţul Turcesc? Asta nu ştiu exact. Drept înainte, după Piaţa Traian. Era IRP (Industria Română de Piele), era Westendt (?), pentru mănuşi şi era “Ideal” – de pantofi. Deci, el a cumpărat doisprezece case care erau împrejur. Când s-a mutat din Oraviţa, el a vrut să vină şi muncitorii, că el a adus din Occident, din Elveţia, Franţa şi chiar Italia, nişte oameni care i-au învăţat să facă modele, ceea ce este o meserie, nu doar muncă la maşină. Şi ei erau foarte calificaţi. La Timişoara el nu găsea muncitori din aceştia, şi ca să vină după el, la fabrică, a cumpărat 12 case înconjurul fabricii, ca să-i cazeze. Şi au venit cu toţii, cu familiile. În Oraviţa unde erau aceste…? Ştiţi, în Oraviţa este o stradă, strada principală, şi erau în Oraviţa română, în partea de jos. Spre biserica greco-catolică? Exact. Mai sunt clădiri din epoca aceea? Mai sunt, mai sunt. Şi-acum ce e acolo? Sunt particulari. Cam câţi muncitori erau la Oraviţa? Două sute – două sute cincizeci. Şi pe toţi două sute i-a adus cu el? I-a adus, da, că ei au vrut. Nu era de muncă la Oraviţa. Vă atrag atenţia că acolo, în Oraviţa era prefectură când m-am născut eu, şi după ce-a plecat uzina, nu mai prezenta nici un interes oraşul acesta, şi s-a mutat (prefectura) la Reşiţa, unde era industrie. Eu, când m-am născut, Primăria actuală era Prefectură. Deci, acolo a fost şi fabrica de mănuşi, şi fabrica de pantofi? Nu, fabrica de pantofi a fost creată la Timişoara. Era fabrica de mănuşi şi era pielea. Şi la Timişoara a făcut şi această fabrică de pantofi – “Ideal”. Da, da. Domnul de care am vorbit adineauri, de la Centrul Francez, era un tip foarte simpatic, şi el mi-a arătat casa… Şi-mi zice: “Mi s-a spus aici, în oraş, că tatăl dumneavoastră a avut nişte fabrici.” “Da. De ce?”, zic eu. “S-ar putea să am nişte clienţi.” “Păi asta mă interesează!” I-am dat numărul meu de telefon, n-am mai auzit de el, şi-ntr-o bună zi deschid ziarul “Le Figaro” şi văd pe două pagini că francezii investesc în Timişoara fiindcă sunt oameni cu mult mai serioşi acolo decât în Regat. M-am gândit că e chiar adevărat acest lucru, şi că vor să creeze firme şi nu ştiu ce… Deci, eu mă precipit la telefon, să-l chem pe acela. Zice: “Da, tocmai am un domn aici care caută şi tare m-aş bucura să fiu intermediar.” Şi eu am un prieten acolo la Timişoara, al cărui tată a stat la doi paşi de fabrică, deci o localizase el. Zic: “Ascultă, te-ai duce tu cu francezii ăştia să le arăţi?” “Da, cum să nu.” Se duce la Centrul Cultural Francez, eu bineînţeles că l-am chemat pe domnul acela pe care-l ştim noi, şi s-a dus cu clientul francez… François Da. Şi se duc cu industriaşul francez care dorea să cumpere o fabrică. Şi se pomenesc că iese portarul şi spune: “E vândută.” Niciodată n-am fost înştiinţată. (Şi cine a făcut asta?) Ce ştiu eu, nişte pakistanezi, sunt cinci persoane, au făcut blănuri. Fabrica este goală, se deteriorează total, că eu pe urmă m-am mai dus cu cel care ştia pe unde vine… Cine a putut s-o vândă? Statul român? Statul român, da. Şi ceea ce mă doare e că fabrica nu funcţionează, că dacă ar funcţiona ar aduce bani şi m-aş linişti cu asta. Acoperişul se strică total, şi unde nu stă nimeni, întotdeauna se deteriorează, peste tot e aşa. Asta e! Fabrica a funcţionat până când aţi plecat? Şi pe urmă. A fost confiscată în `48…

El unde a făcut studiile, tata? El a studiat o parte la Budapesta, acolo era o Academie de Comerţ, pe urmă a venit la Paris pentru drept şi-a terminat la Cluj. A făcut un doctorat în drept la Cluj. Şi legături cu francezii cum a ajuns să aibă, în ce context? Au venit francezi la Timişoara destul de des, au vizitat fabrica. Avea el prieteni. Deci prin relaţiile industriale. Ei importau produsele din fabrică? Da. Westend-ul (?), care era fabrica de mănuşi, a avut la expoziţia din `37 de la Paris primul premiu. Mănuşile erau foarte elegante. Şi de ce a venit pe urmă la Paris: străbunicul de care v-am vorbit, austriacul, avea un ucenic. Casa din spate era cu ucenici. Şi el era fiul unui analfabet care era pădurar. Şi într-o bună zi i-a zis străbunicului meu: „Aveţi doar o fată, s-a logodit. Moldovan nu va lua cofetăria şi brutăria. Oare dacă eu fac rost de bani mai târziu, mi-aţi vinde prăvălia?” Şi străbunicul i-a spus: „Ascultă, Eftimie, să ştii că tu valorezi mai mult. Poţi să faci altceva decât să fii cofetar. Du-te în lume, cultivează-te!” Şi s-a pomenit că nu ştia bine să scrie, l-a pus să înveţe. Şi la un moment dat a plecat la Constanţa, s-a pus pe un vapor şi-a venit în Occident. A trăit nu ştiu câţi ani în Germania şi-a dat de Hitler. S-a dus să vadă operele lui Wagner, că asta era pasiunea lui Hitler. Şi Hitler a vrut să-l convingă să devină nazist, să adopte ideile lui. Dar Gherman, care era un om bun, s-a gândit că asta nu era ceva ce-i plăcea lui şi s-a întors în România. Ce era el? Român. În Caraş e foarte cunoscut Eftimie Gherman. Între timp s-a dezvoltat toată familia şi a intrat şi tatăl meu în familie. Şi Gherman se prezintă la bunicul Moldovan, pe car-el şita foarte bine, şi-i zice: „Aş vrea să fac politică.” Şi între timp a devenit socialist. Dar bunicul tot social-democrat era. Şi l-au susţinut, l-au finanţat şi-a ajuns deputat. Numai că la un moment dat comuniştii şi cu socialiştii nu erau de-acord şi a plecat din România, ajungând la Paris. Deci el a aranjat aici, ca să putem intra, împreună cu prietenii francezi ai tatălui meu. Era foarte greu, pentru că toţi românii erau consideraţi spioni. Deci nu se dădea drumul la intrare aşa uşor. Pe urmă, l-am frecventat foarte mult la Paris. Şi el ce-a făcut aici? Politică. Şi studii, ce făcuse? Şcoala vieţii, mi-a spus el. A trecut bacalaureatul, atâta ştiu, pentru că străbunicul meu i-a spus: „Cultivă-te, să ai şi tu o educaţie.”

Mariana Duval, născută Langer în 1935 la Oravița – fragment din interviul realizat de Smaranda Vultur la Paris în 2001, Arhiva Grupului de Istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur

 

Despre familia Nenadovici

Tatăl dumneavoastră a prins primul război mondial? Da, în Austro-Ungaria, că atunci era încă în această parte a lumii Austro-Ungaria. A fost mobilizat şi el în război şi s-a dus. Cum se numea tatăl dumneavoastră? Milutin, iar mama Vida. Cum erau părinţii dumneavoastră? N-au fost nişte părinţi severi, ci au fost nişte oameni care au căutat cu frumosul să-mi explice ceva. Am mai primit eu 2-3 bătăi, nişte palme în viaţa asta, când m-au prins cu câte ceva, cum era la şcoală, când eu le spuneam că n-am răspuns la lecţie, dar se întâlneau cu câte un profesor care spunea: „Vedeţi că nu prea învaţă că eu i-am dat patru”.

Au fost însă nişte oameni foarte buni. Pentru că bunicul a fost comerciant, a vrut ca şi fiul său să fie la fel, comerciant şi asta a şi făcut. Tata a făcut toată ierarhia asta, începând de la ucenic, de la calfă, cum se numeau aceste meserii. Tata a fost companionul bunicului meu, căci aşa se numea şi firma „Alexander Nenadovici şi fiul”. Tata a preluat apoi de la bunicul meu această firmă, în continuare. Bunicul cât a trăit s-a dus tot timpul în prăvălie, mai mult onorific, căci era bătrân şi deja slăbit de puteri.

Mama mea a fost casnică. Ea era născută la Novisad dintr-o familie de sârbi foarte marcanţi, Maţedonici. Tatăl ei, adică bunicul meu a fost un sârb foarte marcant, iar când a izbucnit războiul în 1914, ungurii l-au deportat imediat şi l-au închis şi a stat patru ani închis. Din cauze politice? Da, căci era un om politic în Novisad. El se numea Vlada Maţedonici. Au fost două partide sârbeşti, iar la unul a fost şi el membru de partid. Acest partid era aşa cum a fost la noi Partidul Naţional Ţărănesc, a lui Iuliu Maniu. În parlamentul Ungariei erau reprezentaţi de deputaţi şi bunicu’ a fost şi el deputat în parlamentul de la Budapesta. Imediat insă, în 1914, când a izbucnit războiul, ungurii l-au închis. L-au deportat în Ungaria şi acolo a stat până în 1918, când au pierdut războiul şi atuncea l-au eliberat.

Mama a crescut în Novisad şi a fost cea mai mare fată dintre cele patru surori. A fost alături de bunica mea de-acolo şi a ajutat-o în toţi anii aceştia cât a fost războiul. Bunicul meu s-a îmbolnăvit în detenţie şi după vreo doi ani de la eliberare, în ’21, a murit.

Tata avea multe rude în Novisad şi călătorea pe la unchii lui şi întâmplător s-au cunoscut. S-au plăcut şi apoi s-au căsătorit, dar întrucât aici a fost casa, prăvălia, a venit mama aici.

Ei s-au căsătorit deja când acolo era Iugoslavia şi aici era România, în 1922.

 

Ce părere aveţi de Banatul iugoslav? Asta este o împărţire care s-a făcut destul de logic, dar ştiţi cum se întâmplă, că totdeauna cei mai mari sunt cei care croiesc lumea. Armata sârbă, regele cu familia regală, cu guvernul, după doi ani de lupte au trebuit să se retragă spre Grecia. Atuncea s-a format, cu ajutorul francezilor, o nouă armată sârbă, la Salonic. S-a tratat cu guvernul sârb care era în exil cu regele, care era un rege activ, nu constituţional. Le-a zis că dacă reuşesc să organizeze o armată, să atace frontul din Balcani, atuncea mai întâi să trateze care vor fi viitoarele graniţe ale ţării. Şi-atuncea, în linii mari, au spus: Serbia plus Voivodina, plus Banatul, plus Bosnia. Când au avut nevoie de români, în 1916, ca să intre în război, le-a promis şi lor: Ardealul, Banatul… Sârbii au fost primii cu francezii ce au rupt frontul de la Salonic, i-au bătut pe austro-ungari, pe nemţi şi bulgari şi au înaintat vertiginos prin Balcani în sus. După aceea s-a prăbuşit frontul din vest şi au câştigat aliaţii. Sârbii au înaintat rapid şi au ajuns la Timişoara şi au ocupat Timişoara şi au mers până la Mureş, că aşa era înţelegerea. S-a terminat războiul, au început tratativele şi atunci sârbii au spus „ne-aţi promis până aicea”, dar şi la români li se spusese Banatul. Tratatul de pace de la Versaille pentru Balcani şi pentru Europa centrală, s-a semnat la Trianon. Sârbii au insistat mai mult ca să rămână Timişoara şi Timişul la ei, iar partea de mai încolo, Lugojul şi mai încolo, să rămână României. S-a ajuns că partea Banatului unde sunt preponderent mai mulţi sârbi să rămână în Iugoslavia şi să se tragă o linie. După linia aceea Jimbolia a aparţinut de Iugoslavia şi altele de România şi-atuncea s-a compensat.

Eu ştiu de la părinţii mei, că în Banatul românesc au trăit vreo 70-80 de mii de sârbi, aşa că pentru acest număr nu se merita să se înglobeze în Iugoslavia 2-3 sute de mii de români sau nemţi. S-a ajuns atuncea la o înţelegere, mai ales că atuncea trebuia să se ţină seama că cele două familii regale erau înrudite: prinţesa Mărioara, fata lui Ferdinand şi a Mariei s-a căsătorit cu regele Alexandru al Iugoslaviei. Înţelegerea era perfectă deci între cele două state. Se ştie şi din istorie că românii cu sârbii nu s-au bătut niciodată, ci s-au ajutat de-a lungul istoriei. Când turcii or început să înainteze prin Balcani, spre Europa centrală, Mircea cel Bătrân şi-o trimis călăreţii lui la Kosovo, să se bată alături de sârbi cu turcii. Şi a fost singurul domnitor creştin care a trimis să-i ajute pe sârbii creştini care se opuneau Islamului să pătrundă spre partea aceasta a Europei. Aşa putea şi Austro-Ungaria să trimită. Mircea cel Bătrân a trimis călăreţii săi în marea bătălie, acesta fiind singurul ajutor din partea unui domnitor creştin. De-atunci încoace nu s-a pomenit niciodată, dar este o mare influenţă sârbească în biserica românească, la mănăstiri, căci pe toate bibliile, letopiseţele este scris cu litere chirilice. Atunci, de spaima turcilor, o mulţime de preoţi, de călugări, de cărturari sârbi au venit în România, mai ales în Muntenia şi Oltenia şi au înfiinţat mănăstiri. De-a lungul timpului mulţi de la domnitorii noştri s-au înrudit cu cei de-acolo. De aceea pe mine m-a consternat atitudinea guvernanţilor în 1999 când au atacat americanii Iugoslavia, cu bombardamentele. A fost un act urât.

 

Cum se numea bunica din partea mamei? Ida. Şi soţia lui Alexander? Katiţa. Fratele meu tot Alexander s-a numit, dar toată lumea îl cunoaşte ca Saşa. Acesta este diminutivul la sârbi de la Alexandru, iar de la Vladimir, Vlada.

 

Cine avea un rol mai mare în educaţia dumneavoastră în familie? Mama s-a ocupat de educaţia noastră, începând cu învăţatul literelor de la şcoală, dar ne-a învăţat şi cum să ne purtăm, ce e bunul simţ, cinstea. Totdeauna îmi amintesc că ne zicea: „Orice-ar fi, oricât de rău o duceţi, niciodată să nu fiţi necinstiţi. Să rămâneţi cinstiţi atâta timp cât trăiţi”.

 

Cum se înţelegeau părinţii dumneavoastră? Totdeauna s-au înţeles foarte bine.

Vladimir Nenadovici, născut în 1923 la Timișoara– fragment din interviul realizat de Adrian Onică în 2003, Arhiva Grupului de  Istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur

Despre familia Kincs

M-am născut în Temesvar la 2 ani după terminarea primului război mondial în noiembrie 1920. Am impresia că am trăit tot secolul 20, primii 20 de ani prin povestirile părinţilor, despre vremurile bune înainte de 1914 şi restul eu.

Tatăl meu Kincs Arthur a ajuns la Temesvar la vârsta de 29 de ani, în 1910 de la Marosvàsarlvely să deschidă o prăvălie de confecţii bărbăteşti. Material a fost ajutat de sora lui, Jubi (cea mai în vârstă) care cu soţul ei a avut un magazin de confecţii foarte prosper în Szebcu (Hermanstadt). Numele Kincs = comoară, este un nume maghiarizat – când a venit şi de unde a venit familia la Marosvàsàrlvely, tatăl meu nu a ştiut. Probabil maghiarizarea numelui s-a făcut în prima parte sau la mijlocul secolului 19.

Tatăl meu s-a născut în 1891 la Marosvàsàrlvely. Bunicul meu pe care nu l-am cunoscut a fost un negustor de haine cu o familie numeroasă de 13 copii – la maturitate au ajuns 10 (6 băieţi şi 4 fete). Fotografiile mărite ale bunicului şi a bunicii erau în dormitorul părinţilor mei, deasupra lor.

Comerţul se făcea (aşa mi-a povestit tata), nu numai în prăvălie, dar şi în târgurile din regiune, la care băieţii crescând, cu toţii au participat.

Dintre fraţii cei mai în vârstă a fost Julitanti, născut în 1861 care după ce s-a căsătorit cu Joska Rosenthal şi trecând câţiva ani şi neavând copii, a primit pe sora ei cea mia mică Jetty s-o crească. A crescut-o, a căsătorit-o. Jetty a avut doi copii, o fată şi un băiat. A murit foarte tânără. Atunci Julitanti cu soţul ei au crescut pe fiica ei Renée care s-a căsătorit cu fratele mamei mele. Au trăit la Budapesta şi au avut două fete aproape de vârsta mea.

Julitanti se odihneşte lângă părinţii mei în cimitirul din Timişoara.

Fraţii tatălui meu s-au răsfirat cu familiile lor prin imperiul austro-ungar, ajungând comercianţi (confecţii de haine) afară de unul singur care a învăţat (Karcsi) şi a fost funcţionar.

Mama mea, Margit Freiberg s-a născut la Arad în 1891. Tatăl ei, croitor de meserie, a murit tânăr şi bunica mea Lenka (născută Walster) a rămas văduvă cu trei băieţi şi o fată (mama mea). S-a mai căsătorit o dată cu Kransz Mar şi s-au mutat la Budapesta. A mai născut un băiat dar din nou a rămas văduvă cu 4 băieţi şi o fată. Când băiatul mic s-a dus la şcoală (aşa mi-au povestit) au hotărât să aibă cu toţii copiii acelaşi nume. Așa, din Freiburg şi Kransz au devenit Kertesz (grădinar), nume maghiarizat. Mama mea l-a cunoscut pe tatăl meu fiind des în vizită la Marosvàsàrlvely la unchiul ei Walster Kàlman (fratele bunicii mele) căsătorit cu sora tatălui meu Roza tanti. Se căsătoresc la Budapesta în noiembrie 1917 şi vin la Timişoara unde tatăl meu are în Fabric magazinul de confecţii prosper. Se mută într-o locuinţă spaţioasă de 3 camere cu dependenţe în casa Engèls, clădire de colţ cu două etaje lângă sinagoga neologă vizavi de parcul mic şi cinematograful Apollo şi linia de tramvai.

Aici s-a născut fratele meu Laczi Kincs în 1918 şi eu în 1920.

Am stat aici până în vara anului 1927 când m-am dus la şcoală.

După terminarea războiului în 1918 Temesvar ajunge Timişoara, România şi aşa dintre fraţii tatălui meu, unul rămâne la Viena (Austria), celălalt la Budapesta şi restul în România (Tg. Mureş, Cluj, Sibiu).

Dintre fraţii mamei, trei băieţi rămân în Ungaria (Budapesta), un frate la Tg. Mureş şi mama la Timişoara.

Bunica mea (mama mamei mele) după ce m-am născut eu se mută la Timişoara, stă cu noi câţiva ani, apoi se mută separat într-o locuinţă mică, totdeauna aproape de noi.

În casa noastră se vorbeşte ungureşte, aşa suntem învăţaţi şi noi, fratele meu Laczi şi eu. Tata vorbeşte deja româneşte dar niciodată atât ca să ne poată ajuta la lecţii. Ori de câte ori a fost nevoie, au găsit totdeauna pe cineva ca să ne înveţe. Dorinţa lor totdeauna a fost să învăţăm cât mai mult, să ştim cât mai mult. Judecata era: ceea ce ştii, nu se poate lua de la tine – restul totul se poate pierde – conduita din totdeauna a părinţilor evrei în copilăria mea şi asta a şi rămas.

În casă mai este un ajutor la menaj (care vorbeşte ungureşte) şi se mai aduce o bonă care ne învaţă să vorbim nemţeşte. Este o femeie nu prea tânără dintr-un sat bănăţean care vorbeşte o germană pură, nu cu dialectul şvab. Ea ne duce în parc să ne jucăm cu ceilalţi copii care sunt cu bone prietenele ei – băieţi şi fete copii evrei ca şi noi.

Între cele două războaie la Timişoara, după câte îmi amintesc, mai ales în anii 1920 şi începutul anilor 1930 la multe familii evreieşti lângă copii au bone guvernante. La familiile mai înstărite şi cu pretenţii mai mari aceste bone-guvernante au fosta aduse din Austria sau Germania. Fräulein, cum spuneam noi, a stat cu noi până în vara lui 1927 când, în septembrie, am început şcoala. Ea s-a dus la altă familie, dar din timp în timp venea să ne viziteze. Din 1920 erau ani liniştiţi, prăvălia de confecţii bărbăteşti mergea bine, au putut cumpăra casa de lângă palatul Totisz (unde era prăvălia tatălui), casa din Ştefan cel Mare, 4. Comercianţii aici în Fabric în acea vreme majoritatea erau evrei – tot în palatul Totisz – magazin de ghete Schwartz, mărunţişuri Kransz, textile Deneş, parfumeria Spierer şi sucursala Banca Timişoara la colţul cu Ştefan cel Mare (sediul era în Piaţa Sf. Gheorghe, proprietar Sigismund Szana).

Annie Hammer, născută Kincs în 1920 la Timișoara– fragment din Destine evreiești la Timișoara, Getta Neumann, Editura Hasefer, București, 2014

Despre familia lui Frederic Knig

‘910, vă daţi seama, era o altă lume. Atunci făceam parte şi dintr-un imperiu şi tatăl meu era funcţionar de stat la Finanţe. În 1910 m-am născut aici, în strada Simion Bărnuţiu. Când cometa Halley strălucea pe cer cu coada lungă, tatăl meu care era un om multilateral, a avut acasă un mic telescop să ne uităm la stele, ne-a explicat stelele, constelaţiile. M-am născut într-o dimineaţă. Pe urmă s-au născut încă doi băieţi. Şi am spus uite s-au născut trei crai, că a venit steaua respectivă deasupra noastră.

Şi atunci a izbucnit primul război mondial, în ‘914. Cine n-a trăit vremurile alea nu poate să-şi închipuie că e posibil cum s-a degradat viaţa în decursul acelor ani de prim război mondial. Pe ‘15 a mai mers, dar către ‘16, ‘17 a început o mizerie! Am primit de la soldaţi ciorbă de varză, n-am văzut un pui, n-am văzut lămâi, în loc de ouă am primit câte o pastilă galbenă, ca să aibă supa culoare. Aveam talpă de ghete din carton, şireturile făcute din hârtie. Dar, am trecut şi prin asta.

La vârsta de cinci ani am început să înveţ. Mama era învăţătoare, dar n-a mai activat după căsătorie. A fost la Topolovăţ aici învăţătoare înainte să se căsătorească. Şi primul an de şcoală elementară am mai învăţat acasă, eram particular şi am dat examen la şcoală. Al doilea an, al treilea, al patrulea… fiecare an în câte o altă şcoală de aici din cartierul Fabric.

Şi a venit schimbarea. La sosirea armatei române la biserica românească din cartier era o mare poartă de lemn cu culori româneşti. A venit popa de aici şi am început să învăţăm româneşte. Am ştiut câteva cuvinte, că am crescut aici, în cartierul ăsta. E un cartier unde au trăit toate etniile şi eu, copil fiind m-am jucat şi cu sârbi şi cu evrei şi cu români şi cu tot felul de naţiuni dar n-am ştiut să vorbim româneşte, cu toate că aicea lângă noi e satul Ghiroda care e la câţiva kilometri şi totdeauna ne-am dus duminică să vedem cum dansează. Joc s-a numit acest dans acolo şi ţăranii purtau încă opinci şi port naţional şi femeile cu nişte medalii… monede Maria Terezia la gât. Interesant că muzicanţii au mers în cerc în jurul dansatorilor. Era unul cu trompeta, unul cu vioara, unul cu toba, altul cu contrabas. Şi ne-am distrat. Învăţătorul din Ghiroda era bun prieten cu tatăl meu. În timpul cât era mizeria aia atuncea de multe ori am adus de acolo mâncare.

Aici, la Badea Cârţan era piaţă şi atunci. Nu era încă acoperită cum e acuma, se făcea comerţ şi cu paie. S-a numit “Piaţa de fân”. De la pod până la capătul celălalt stăteau ţărani de aici din jurul Caransebeşului cu mere, cu pere, cu fel şi fel de prune şi fructe şi a trebuit să învăţăm câteva cuvinte româneşte, că ei n-au ştiut un cuvânt ungureşte.

În clasa a patra, am început să învăţăm limba română. Din cartierul Mehala a venit un învăţător şi atunci am învăţat: fereastră, masă, casă şi aşa mai departe. Pe atunci erau patru clase elementare şi liceu opt clase. Pe urmă m-a înscris tata la Liceul Piarist aici la Timişoara, unde e biserica aia piaristică. Aici erau şaisprezece profesori, preoţi romano-catolici, predare în limba maghiară, dar am învăţat româneşte istoria, geografia, constituţia şi literatura română. Erau şaisprezece profesori preoţi, unul o terminat Sorbona, unul la Roma, erau oameni cu foarte, foarte bună pregătire. Am învăţat afară de programul oficial, o cultură generală ce nu se mai oferă astăzi şi o disciplină… N-au fost admise nişte cuvinte cum auzi acuma chiar şi la radio şi nu ştiu unde. Am făcut acolo opt ani. După primele patru clase ţi-ai dat un mic bacalaureat şi care au trecut, ăia au putut să continue mai departe.

Aveam uniformă, uniformă cu nişte trese aşa, ca la militari, şapcă frumoasă cu stea, fiecare liceu avea altă culoare la şapcă. Şi noi am avut albastru, politehnica o avut cachi. În fiecare an s-au ţinut nişte concursuri sportive pe arena sportivă.

Între timp, am învăţat româneşte. După Unire, tatăl meu a fost preluat, pentru că a ştiut ceva româneşte şi a devenit mai târziu şef perceptor al cartierului Fabric. Era un om foarte multilateral. A făcut un an facultate de tehnică la Budapesta, n-a reuşit şi a venit acasă şi a devenit funcţionar. Dar era atât de democrat încât era prieten cu meseriaşii din Timişoara, cu proprietarii de prăvălii. L-a cunoscut toată lumea aici, în Fabric. Aşa că şi noi trei băieţii eram cineva aici.

Am auzit de la părinţi ceva ce aud şi astăzi: nu se mai poate. De când mă ştiu şi bunicii mei au spus că nu se mai poate şi părinţii mei au spus că nu se mai poate! Eu nu mi-aduc aminte de o vreme când lumea a spus că e bine. Orice regim în lume este înjurat, fie în străinătate, fie aici la noi. Nu există un guvern bun. Aşa ceva nu există. Eu am trăit aici în ţară de când m-am născut, cel puţin patruzeci de guverne. N-am auzit niciodată că ăsta e un guvern bun, fie ţărănişti, fie liberali, fie fascişti, fie ce ştiu eu, toate naţiunile.

Am terminat bacalaureatul în 1928. Era o chestie cam ciudată. A trebuit să dăm examenul în faţa unei comisii complet străine. Nici unul dintre profesori n-a fost prezent. Am intrat douăzeci şi opt şi am luat bacalaureatul şase. Restul au picat. Am dat limba franceză. Am tras un bilet cu Balzac şi am ştiut să povestesc despre Balzac. Dar încă de la copilărie, la vârsta de zece, unsprezece ani am avut cam aşa. Tatăl meu o venit acasă şi o adus o mică cărticică “Determinator de fluturi” cu nişte plase în culori şi uite acuma mergem în vacanţă la unchiul meu la Stanciova, e o localitate aicea aproape de Recaş. Şi acolo era el preot. Şi fiecare vară am petrecut vacanţa acolo. Mi-am luat plasa de prins fluturi, tata a făcut nişte scânduri de preparare şi am plecat după fluturi. Vă daţi seama, am văzut pentru prima oară Coada rândunicii şi Cap de mort. În Timişoara era numai nălbarul ăla care e în grădinile cu pomi fructiferi, pe care copii pe atunci l-au pus pe o sfoară cu un ac. Au spus că farmacistele cumpără pentru medicamente. Nu era adevărat. În orice caz acolo la Stanciova am început să fac colecţie. La liceu la clasa a patra am avut deja vreo patru mii de exemplare în colecţie. La bacalaureat a picat din ştiinţele naturale. Şi eram cel mai bun în ştiinţe naturale.

Toate examenele sunt o loterie. Tragi un bilet. Dacă tragi bine biletu ai nota 11. Tragi alt bilet şi pici la examen. În orice caz, bacalaureatul l-am reuşit şi atunci, ca recompensă, am fost chemat în Germania .

Sora mamei s-a căsătorit în 1910 când m-am născut eu. S-a căsătorit cu un funcţionar bavarez şi a plecat în Bavaria la Mnchen. Acolo era şef al vămii. Avea o situaţie bună acolo şi m-a invitat să vin la ei. Între timp, unchiul a fost mutat într-un orăşel mai aproape de Alpi, în sudul Bavariei, o localitate aşa de mare cam cum ar fi Lugojul. Am primit acolo o bicicletă şi m-am plimbat până la Alpii bavarezi. M-am urcat pe culmi, cu frânghie, pe brâu… Nişte gheţari… Am făcut şi alpinism. Dar m-a interesat în primul rând ce fluturi zboară acolo. Cu totul altceva decât aici. Acolo am stat o lună. Ei au făcut atunci concediul de vară şi m-au invitat să vin cu ei. Am plecat de la Lindau, de pe o insulă de pe Lacul Boden (Konstant) dincolo în Elveţia. Am vizitat Zrich-ul, am vizitat Schaffhausen, St. Gallen, câteva oraşe din Elveţia.

Am venit acasă. Ce facem? Ai bacalaureatul, ce vrei? Eu am vrut să fac ştiinţe naturale, că asta mi-era pasiunea. La Timişoara nu era facultate de ştiinţe naturale, numai la Cluj, la Iaşi şi la Bucureşti. Aşa că tatăl meu zicea: am trei băieţi, eu nu pot să te ţin la Cluj. Nu se poate, nu se poate. Eu am spus: uite, dacă eu nu pot să fac asta, poţi să mă faci ce vrei: măcelar, zidar, tâmplar, pantofar, mie mi-i indiferent. Tata era un om practic. Uite, mă, băieţi acuma cu bacalaureatul poţi să devii undeva un funcţionar într-un birou sau ceva. Învăţaţi o meserie cu care puteţi umbla în lumea întreagă. Eu am spus: indiferent. El cunoştea pe toţi meseriaşii din cartier şi fabricanţii şi a făcut rost de un loc să mă facă ucenic la vârsta de 18 ani, cu bacalaureatul în buzunar. Când ucenicii erau toţi copii care n-au vrut să înveţe nimic.

M-a băgat într-o mică fabrică de ciorapi aici în cartier, la atelierul de lăcătuşărie. M-a acceptat proprietarul, cu condiţia că nu face nici o diferenţă între ucenici. Chiar dacă am bacalaureat, eu trebuie să mă conformez cu ucenicii în toate privinţele. Vă daţi seama, să speli cu motorină podeaua după ce au plecat domnii calfe. N-am avut voie să punem hainele pe cuier, a trebuit să batem nişte cuie în perete, apoi să aducem nişte apă caldă să-şi spele domnii mâinile şi să curăţăm maşinile. După masă a trebuit să stăm încă o oră în atelier ca să facem curăţenie.

Dar am învăţat atunci să mătur, am curăţat coş de fabrică, am curăţat cazane, am cărat cărbuni şi piese grele, de fier, am potcovit cai, am reparat automobil. Ce ştiu eu, toate meseriile, electricitate, tot, tot, tot. Un an . După un an ne-au băgat la maşini de tricotat ciorapi. Şi am învăţat construcţia maşinilor de ciorapi care sunt foarte complicate, să ştiţi. Acolo am făcut numai doi ani; pentru că am avut bacalaureatul, n-a trebuit să fac trei ani de ucenicie. Eu am fost poreclit “Contele”. Ei m-au respectat, m-a respectat şi şeful.

După doi ani am devenit şi eu calfă, am primit calificarea de lăcătuş mecanic. Dar între timp, natura m-a interesat. Tatăl meu era foarte mare iubitor de natură. Fiecare duminică dimineaţa a plecat la ora şapte, la ora opt cu beţe de bambus până sus pe Bega să pescuiască cu un pantofar, un om şchiop, până sus, până la Remetea şi a venit acasă cu o ştiucă, două, seara.

Noi eram obligaţi la liceu să facem slujbă bisericească fiecare duminică la ora nouă. Asta era în programul nostru că era un fel de mânăstire şi după nouă, eu şi cu fratele mai mare am plecat după tata. Acolo am început să prind nişte fluturi. Şi pe atunci pădurile astea, Pădurea Verde şi Pădurea Bistra erau teren regal de vânat. Era strict interzis să intri în păduri. Eu, acolo, la marginea pădurii, prind nişte fluturi. Dar vine pădurarul cu arma în mână, pa, pa, pa către mine: “Ce cauţi aici, vrei să prinzi păsări?” Eu zic: “Nuuuu, domnule, eu prind nişte fluturi.” “Ce cauţi aici, de unde vii?” Zic: “Eu vin din Timişoara.” “Şi, aşa, singur?” “Nu, tatăl meu e aicea, pescuieşte.” “Hai să mergem până acolo.” Mă ia el de gât şi mă duce acolo. Când îl vede pe tată-miu: “Să trăiţi, domnule Knig, ce faceţi? Păi, ăsta-i băiatul dumitale?” (râde). Aşa că ăsta e începutul colectării.

Frederic König, născut în 1910 la Timişoara – fragment din interviul realizat de Aurora Dumitrescu în 1998, la Timişoara, publicat în Lumi în destine. Memoria generațiilor de început de secol din Banat, volum coordonat de Smaranda Vultura, Editura Nemira, București, 2000

Despre familia Manojlovic

M-am născut în ziua de 8 aprilie 1930, din părinţii Manojlovic Milutin şi Manojlovic Zagorca, care s-au cunoscut la nunta mătuşii mele la Novi Sad, unde tatăl meu a fost – la englezi există „the best man” – prietenul cel mai bun al mirelui. Era neînsurat şi era mare director de fabrică şi acţionar la „Azur”, care atunci se chema „Excelsior”. Avea o situaţie materială foarte bună, călătorea prin lume. Arăta foarte bine… Arăta, într-adevăr, foarte bine – poza aceasta nu-i relevantă, dar am alte poze. Iar mama dvs.? Mama a fost foarte drăguţă, a fost blondă cu ochi albaştri. Tata a fost şaten, puţin creol la faţă, era înalt. Şi mama era destul de înaltă.

Iar mama lăsase pentru o săptămână facultatea, ca să vină la nunta surorii celei mai mari. Mama dvs. era studentă la… la Viena, la Medicină. Şi a venit la nunta mătuşei şi i-a căzut cu tronc tatălui meu, care, zor – nevoie, voia să se însoare cu ea. Şi mama nici în ruptul capului nu voia să lase Medicina, c-a fost foarte serioasă şi foarte studioasă. A fost bursieră a statului iugoslav la Viena, deci nu oricum. Şi pe vremea aceea fetele nu prea făceau liceu. Mătuşa mea, care s-a măritat cu un comerciant foarte bogat, cu Nenadovic, şi-a avut personal până-i lumea: bucătăreasă, cameristă, două bone la copii etc., o bătea la cap pe mama mea să se mărite cu acest domn Manojlovic, care este o partidă extraordinară, şi-un tip bine. Ce-i mai trebuie ei medicină?! Uite, el este director şi acţionar la Fabrica de Lacuri şi Vopsele „Excelsior”. Tata mergea cât putea de des la Viena şi-o scotea la Operă pe mama, săraca, şi a convins-o să se mărite cu el. Mama habar n-avea câţi ani are tata, şi-n ziua când a semnat actele de căsătorie a văzut că tata este cu treisprezece ani mai mare ca ea, şi era să leşine. (râde) Mama dvs. câţi ani avea? Când s-a măritat, douăzeci şi trei. Şi tata avea treizeci şi şase.

Iar dvs. aţi fost  fata mai mică? Da, fratele meu e mai mare cu patru ani. El s-a născut în ’26 iar eu în ’30. Părinţii mei au locuit într-o micuţă casă familială pe strada Samuil Micu, care este imediat de la colţul cu Matei Corvin, vizavi de Fabrica de Mănuşi. Acolo am copilărit şapte ani. Acum, din jumătate de casă parcă au făcut un magazin. Aşa mă uit întotdeauna, parcă cu jind, şi-mi amintesc cât mă mai jucam pe strada aceea… Era o stradă locuită majoritar de sârbi? Erau toate naţiile pământului. În colţ era un proprietar de băcănie, un neamţ, care avea două fiice, una era Mina. Şi cu Mina mă jucam eu, cu păpuşi, cu… Vorbeam nemţeşte cu ea. Pe Simion Bărnuţiu, după colţ, era Soruţa Baloş, care era româncă, fata unui învăţător. Şi cu ea mă jucam. Peste drum stătea fiica brutarului, care mi-a fost colegă în clasa I. Cu ea vorbeam ungureşte. Nici nu pot să vă spun câte limbi se vorbeau! Servitoarele noastre – aşa am învăţat eu limba maghiară – erau întotdeauna unguroaice. Mama le prefera, fiindcă zicea că şvăboaicele sunt prea aproape de casă şi pot să mai fure şi să mai ducă. Unguroaicele, toate erau venite din Secuime. Mama ştia bine ungureşte, că-n Novi Sad se vorbea ungureşte, iar tata ştia pentru că a făcut şcoala pe timpul Austro-Ungariei. Mama vorbea patru limbi, iar tata vorbea cinci sau şase, mai bine zis, pentru că la sfârşitul carierei lui a fost traducător la Notariatul de Stat pentru cinci limbi: sârbă, franceză, maghiară, germană, cehă.

Pe de altă parte, părinţii mei au ţinut neapărat să învăţăm limbi. Şi-au dat seama ce mult contează să vorbeşti limbi străine, indiferent ce limbă. Şi spunea mama: „Astăzi vorbim în germană în casă!” Şi toată ziua trebuia să vorbim numai nemţeşte: să cerem, să răspundem nemţeşte. „Astăzi vorbim ungureşte!”… Bine, sârbeşte se vorbea într-una. Şi vorbeam şi româneşte, câteodată, ca să înveţe mama româneşte. Nici tata nu ştia perfect, dar ştia incomparabil mai bine. În copilărie, în zona în care locuia el, strada Iuliu Grozescu – vizavi de biserica românească din Fabric, acolo erau tot aşa, toate naţiile, inclusiv evrei. Şi se jucau cu copiii acolo, şi când era frig, iarna, intrau în sinagoga evreiască, că era în zonă o sinagogă evreiască. Şi la ei trebuiau să fie cel puţin şapte persoane ca să poată începe slujba de seară. Şi rabinul acela îi număra pe toţi, inclusiv pe tata, care nu era evreu, spunând: „Sunt şapte, putem să începem!” (râde) Ştiu că-mi povestea tata, cu haz, despre asta. Deci, toate neamurile erau la Timişoara. Asta a fost tipic, caracteristic.

Cum se înţelegeau părinţii dvs. cu vecinii de altă etnie? Foarte bine! Era vreo diferenţă? Absolut nici o diferenţă. Aşa am fost obişnuită: cu cine ne-ntâlneam pe stradă, obligatoriu salutam şi vorbeam limba naţionalităţii persoanei respective. Dacă erau nemţi – „Gutten Tag…” – vorbeam nemţeşte. „Dacă era unguroaică la fel, dacă era româncă: „Ce mai faceţi…”. Asta era de la sine înţeles. Deci, se vorbea în limba naţionalităţii persoanei cu care te-ntâlneai. Oficial, era cu totul altceva. Când mergeam undeva, atunci se vorbea româneşte, asta se ştia. Asta a fost.

Cum arăta Fabricul copilăriei dvs.? Ah, Fabricul copilăriei mele era tare frumos. Mi-aduc aminte şi de malul Begheului, unde mă jucam şi mă băteam cu vărul meu, care-i numai cu un an mai mare ca mine. Vizavi de ILSA ne duceam şi mai trăgeam o porţie de bătaie. Am fost şi eu foarte băieţoasă, pentru că eu am fost cea mai mică. Ei au fost doi băieţi, fratele meu a fost între ei, ca vârstă, şi eu am fost cea mai mică. Şi n-aveam cu cine să mă joc, şi-atunci mă băgam şi eu să mă joc jocurile lor. Întotdeauna eu eram cea bătută; eu eram duşmanul care trebuia împuşcat… Când ne-am mutat în Piaţa Traian, noi am locuit în partea aceasta unde-s articole de menaj şi ei locuiau în unghi drept, în casa lor, care a fost Casa Nenadovic – numai cu un etaj era, dar era foarte înalt acoperişul, şi jos erau tot felul de magazine frumoase, şi-n colţ era chiar magazinul bunicului lor – „Nenadovic Alexandru şi fiul”. Ce fel de magazin era? Delicatese a avut, Alimentară şi Delicatese. O nebunie! Toate bunătăţile lumii erau acolo! Dar toţi erau bine hrăniţi, şi se mânca acolo, Dumnezeule, ce se mânca!

Până în ce an aţi stat pe Str. Samuil Micu? Până în ’37, când aveam şapte ani. Începusem deja şcoala acolo şi am întrerupt-o, şi am terminat clasa întâi pe strada… Musorski  (?) cred că se cheamă – în Fabric, aproape de pompierii din Fabric. O stradă paralelă cu Mareşal Jofre (?) – şi-acolo era o şcoală mare, Şcoala Nr. 2, şi-acolo am terminat cele patru clase.

Din dorinţa părinţilor să învăţăm limbi străine, la patru ani am mers la grădiniţă germană, unde mă ducea servitoarea prin spate, pe nişte străzi, să ajung la Bega, pe podul de pe strada Dorobanţi, care ducea la Turbina de Apă în Fabric. Şi pe malul stâng al Begheului era o vilă superbă, c-un parc şi-o grădină. Acolo era o grădiniţă particulară, a doamnei doctor Lichtsheindl. Foarte mulţi copii din Timişoara au făcut grădiniţa acolo, şi-acum ne întâlnim şi ne ştim din grădiniţă. Erau taxe mari? Erau ceva taxe, sigur că da. Dar se ocupa de noi în mod deosebit. În limba germană, bineînţeles, numai în germană se vorbea. Doamna era o bătrânică dulce şi drăguţă, cu părul alb, alb, strâns într-un coc, şi-n rochii negre, lungi, de stofă, foarte frumoase. Mi se părea foarte elegantă, şi cred că era aşa. Şi fiindcă era în vârstă, cred că avea nişte riduri pe gât, şi avea întotdeauna nişte bentiţe foarte frumoase care-i acopereau ridurile, nişte bentiţe cusute cu pietricele, înguste, aşa, ca degetul. Mi-a părut deosebit de elegantă şi întotdeauna o admiram. Avea nişte ochi albaştrii şi cred c-a fost blondă la viaţa ei, c-avea părul de un alb imaculat. Era bună, blândă şi c-o vorbă dulce. Tare mi-a plăcut să merg acolo!

Deci, asta a fost grădiniţa. Şi-a avut şi ajutoare, pe fiica ei. Ea se ocupa de noi şi te învăţa de toate: şi cum să intri, şi cum să te descalţi, şi unde să-ţi pui lucrurile. Ne-aduceam de-acasă gentuţa – aşa, de tablă aveam – pentru pacheţel. Şi cum să ne scoatem şerveţelul şi cum să mâncăm. Toată lumea mergea la spălat pe mâini, şi înainte, şi după… Îţi intrau în sânge nişte reguli de igienă şi de purtare: ce-i voie să faci, ce nu-i voie, nu să ţipi, să urli, cum urlă acum toţi copiii, parcă sunt surzi. Şi fiica mea a fost la cămin, şi când mă apropiam de cămin ziceam că intru la o casă de nebuni, aşa urlau toţi. Nu le pasă de educatori, habar nu au ce se întâmplă cu copiii, pe cuvânt. De şcoală nu mai vorbesc!

Şi la grădiniţă am început să învăţ germana. Pe stradă mai învăţasem de la fete, dar limba literară acolo am început s-o învăţ, la grădiniţă. Şi părinţii mei vorbeau perfect limba literară şi mai vorbeam acasă. Şi au insistat să învăţăm limbi străine.

Când am fost de cinci ani, atunci s-au gândit tata şi mama că nu-i bine numai germană, şi trebuie să învăţ bine şi română. Şi am mers la grădiniţă românească. Deci un an de zile am fost la grădiniţă românească. La şase ani l-am bătut la cap pe tatăl meu că vreau la şcoală. Se mergea la şapte ani atunci. Şi atât am insistat, pentru că vărul meu – partenerul meu de joacă – se tot lăuda că el este deja la şcoală, şi când va fi el în clasa a treia eu voi fi abia în clasa întâi. Şi am suferit cumplit, şi l-am luat pe tata, că eu vreau la şcoală. N-au ştiut de ce, că n-am spus motivul. Dar tata s-a interesat, c-avea tot felul de relaţii, că trebuiau nişte dispense pentru asta. Şi-atunci a trebuit să mergem la inspectoratul şcolar, la doctor, la psihiatru… Şi eu, har Domnului, am fost întotdeauna ţeapănă, aşa, nu grasă. Şi au spus că voi rezista la şcoală. Şi am fost fericită şi-am mers la şcoală. Şi din greşeală, în prima zi, când m-a dus mama la şcoală, au făcut schimb clasa I cu clasa a II-a şi eu intrasem direct în clasa a doua. (râde) Dar asta imediat s-a lămurit, şi-am ajuns în clasa I aici, pe Simion Bărnuţiu. Asta a fost puţin, doar câteva luni, pentru că după aceea ne-am mutat în Piaţa Traian.

Mi-a fost un dor de curtea asta din Simion Bărnuţiu! Era acolo un nuc imens, în care noi ne căţăram, şi care avea ramificaţia crengilor ca o cuvă, în care ne aşezam noi. Aşa de dor mi-a fost de curtea aceea şi de tot, că am venit pe jos, fără să ştie mama. Erau aşa de ocupaţi, că habar n-aveau unde mă duc eu şi ce fac. Am venit pe jos din Piaţa Traian, singură, la şapte ani. Era circulaţie totuşi, că circulau şi vagoane, şi trenuri – tren din Gara Fabric, care era tras cu muchii, şi mergea la Fabrica de bere şi invers. Era circulaţie mare, în orice caz. Şi era nod de tramvaie acolo, în Piaţa Traian, şi-n Piaţa Badea Cârţan era circulaţie mare, şi-acolo veneau căruţe. Dar eu ştiam că trebuie să merg acasă. Şi m-am dus şi-am văzut curtea, am tras un plâns şi-am venit acasă. De ce v-aţi mutat? Păi, ne-am mutat la o locuinţă  ca lumea, în Piaţa Traian. Aici aveam numai două camere şi era WC-ul în curte. N-au vrut să investească, pentru că ştiau că nu vor sta acolo. Şi-aici a fost o locuinţă cu patru camere şi cu toate dependinţele. Dumnezeule, a fost o splendoare! În Piaţa Traian aţi locuit în casa care aparţine acum Comunităţii Sârbeşti? Da, vis-a-vis de Biserica Sârbească, pe colţ, care merge pe 3 August şi întoarce pe Strada Dacilor, cu vedere spre Piaţa Traian.

Xenia Manojlovic, născută în 1930 la Timișoara – fragment din interviul realizat de Simona Adam la Timișoara în 2002,  Arhiva Grupului de Istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

360
Panorama
English