Se face mai bine de jumătate de decadă de când sunt mutată, studiez și trăiesc în Timișoara. În tot acest timp am fost întrebată „De ce Timișoara?” sau „Păi și ce îți place la Timișoara atât de mult?” și nu cred că am dat vreodată un răspuns concret persoanelor care m-au întrebat acest lucru, ci am spus pur și simplu „Nu știu, dar îmi place. Îmi place mult.”

Totuși, recent m-am surprins căutând străzi pe care n-am mai fost, oprindu-mă și citind pancarte pe care nu le-am văzut înainte și uitându-mă la pereți la care nu m-am uitat înainte, iar cu fiecare rând pe care-l citeam pe plăci, pereți, ziduri și afișe, am realizat de ce îmi place orașul acesta atât de mult. Îmi place datorită istoriei, culturii și sentimentelor vibrante de care de dovadă și niciodată nu eșuează în a mă surprinde.

Am descoperit Timișoara la pas încă de când am pus prima dată piciorul în oraș. Am mers pe străzi și mici și mari și am avut mereu schimbări de rute doar pentru că vedeam o clădire mai aparte, un basorelief mai intrigant sau o pancartă nouă amplasată la una dintre clădirile pe lângă care treceam mai mereu. Citind și aflând povești de mult spuse, am descoperit Timișoara, dar nu Timișoara mea, cea din prezent, ci o Timișoară a trecutului. Am descoperi ce îmi place atât de mult la orașul acesta, pe lângă oameni, cultură și istorie. Îmi plac clădirile!

Toate clădirile pline de istorie, sutele de mici palate ale orașului, toate bucățile de bastion pe care le găsesc prin oraș. Toate acele ornamente, basoreliefuri, decorațiuni și mici detalii ce spun povestea trecutului, a stilului de construcție, dar și a proprietarilor pe care i-au avut odată. Pot spune acum cu tărie de ce îmi place Timișoara.

Îmi place pentru că ori unde mă uit văd istorie, culori, forme și o altă viață, de parcă mă uit în timp real la o prismă a trecutului.

Îmi amintesc cum, prima dată am fost fascinată de două clădiri din oraș, iar ambele se regăsesc în aceeași piața – în Piața Unirii, vibrantă și colorată. Prima dată când am spus „wow” pe o voce joasă, șoptită, a fost atunci când am văzut Muzeul de Artă în lumina apusului și cum în geamurile sale se reflectă fiecare spectru de culoare al curcubeului, într-o lumină calmă, serenă, într-o seară caldă de iulie.

Cel de-al doilea „wow”, dar ceva mai tare decât primul a fost momentul când mi-am mutat privirea câțiva metri mai la dreapta și m-a lovit o explozie de culori pe care nici nu mă așteptam vreodată să le văd împreună, dară mite să se și complementeze.

„Aia e casa cu ochi”, îmi amintesc că am auzit pe cineva lângă mine. Nu cunoșteam persoana. Un străin complet, dar care a văzut cât de prinsă am fost de arhitectură încât a decis să se bage în vorbă cu mine.

„Casa cu ochi?”, am întrebat eu. Și mi se răspunde afirmativ, după care văd un braț cum se întinde în fața mea și-mi arată ferestrele de pe fațadă, două, mici, semi-ovale. „Ochii”, aud de lângă mine. „Și sus pe acoperiș”, se completează străinul, arătând mai sus. Și când mi-am ridicat privirea, da, chiar așa era. Erau ochi, care se uitau galeș spre piața – spre oameni. Parcă îi veghea.

Țin minte că atunci n-am întrebat prea multe, mai ales că nu eram obișnuită ca un străin să intre în vorbă cu mine, așa, de nicăieri. I-am mulțumit, totuși și am plecat. De atunci i-am tot spus „casa cu ochi”. Am prezentat-o ca și „casa cu ochi” prietenilor mei, cunoștințelor, tuturor celor care îmi spuneau că vor să viziteze Timișoara le ziceam „Trebuie să mergi să vezi casa cu ochi! E superbă!”. Nu m-am interesat prea mult de origine sau de numele ei real, ci mi se părea magică descrierea fizică, făcută de acel străin, în piață, într-o seară de iulie, acum mult timp. De atunci nu am știut cum se numește, dar parcă n-am vrut să știu și totuși, tocmai acea descriere ciudată m-a făcut să aflu cum se numește cu adevărat.

Alt prieten mi-a spus odată că vine să mă viziteze și să vadă Timișoara. Eu, același discurs, „Trebuie să vezi casa cu ochi!”, la care întrebarea lui confuză „Casa cu ce?” deja era un standard pentru mine, doar că a fost prima persoană care mi-a cerut să o vadă înainte să vină fizic în oraș. I-am spus că i-o arăt, dar simplul search pe Google cu fraza „casa cu ochi timisoara” nu a dat niciun rezultat favorabil, ceea ce m-a surprins, pentru ca am crezut că e un reper atât de popular printre localnici încât a preluat numele dat de ei, nu neapărat pe cel oficial.

Prima încercare mi-a spus: „Palatul Salamon Brück Timișoara”, și am crezut că e greșit, așa că am recăutat, iar cum Google vrea să aibă mereu dreptate mi-a spus că greșesc și că, de fapt, „casa cu ochi” este un palat și unul cu o istorie și arhitectură la fel de interesantă ca explicația acelui străin de acum mult timp, care mi-a vorbit din altă viață. I-am trimis poza prietenului meu, dar nu am lăsat noua informație care-mi bântuia capul să dispară pur și simplu.

În decurs de două zile am citit cât de mult am putut despre acest palat, despre Brück și istoria lui, încât parcă i-am înțeles și mai mult importanța și magia.

Deci, descrierea magică de acum 6 ani, despre „case cu ochi” și străini binevoitori, calzi și deschiși, întâlniți într-o zi îndepărtată de vară a prins un nou contur, și mai magic, dar mai real. Ochii sunt „ochii lui Brück”, care continuă să urmărească o Timișoara nu din trecut, ci din viitor, ajuns în prezentul nostru și urmărindu-ne galeș cum ne petrecem viețile pe lângă palatul său.

Daciana G.